Curious Reflections Of A Confused Dreamer

2012-01-05T10:19:00.001-08:00

Mostenim pacatele parintilor?

2012-01-02T15:18:00.000-08:00

Am auzit astazi in mod repetitiv la tv exprimata convingerea ca toti copii platesc pentru greselile parintilor, opinie preluata si de majoritatea celor pe care ii citesc din cand in cand fiindca isi pun link-uri pe pagina mea de facebook spre blogurile si site-urile lor. Si pentru ca nu vreau sa par ironic, si nici sa fac aprecieri la adresa celor care re-transmit ‘stirile’, o sa fac unele precizari intr-un gand care a fost exprimat de un teolog remarcabil. Chiar daca nu sunt de acord cu dogma ortodoxa de rit rasaritean si cu unele metode prin care aceasta propovaduieste crestinismul, recunosc ca totalitatea ideilor si cunostintelor unui om isi are intotdeauna obarsiile la un altul. Fiecare dintre noi contribuie la ansambul stiintelor universale cu o parte infima. Iata ce spun teologii despre pacatele ereditare.

( Oamenii, ca urmasi ai lui Adam, mostenesc o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Din cauza despartirii omului de Creator, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.

Noi nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.

Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca fiecare om, in mod separat, sa primeasca o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.

Au fost facute aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?

Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.

Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”

Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.)

PROVERBE

2011-12-15T11:58:00.000-08:00

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră.

Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn" (Ecles. 12:11).

Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui Solomon.

Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă „înţelepciunea" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici.

Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea" este personificată şi descrisă în toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa acestei cărţi:

SCHIŢA CĂRŢII

I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9

15 sonete. Introducere (1:1-9);

Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)

Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)

Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)

Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)

Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)

Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);

Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)

Cele două căi (4:10-19)

Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)

Femeia străină (5:1-23)

Despre chezăşie (6:1-11)

Leneşul (6:6-11)

Cel ce seamănă certuri (6:12-19)

Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)

Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)

2 monologuri

Avertismentul înţelepciunii (1:20-33)

Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)

II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24

375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)

16 epigrame. Introducere (22:17-21);

Epigrame amestecate (22:22-29);

Pericolul lăcomiei (23:1-3);

Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)

Gazda vicleană (23:6-8);

Epigrame amestecate (23:9-18);

Îmbuibarea vinovată (23:19-21);

Trei ziceri (23:22-25)

Cursa celei stricate (23:26-28);

Vin şi Vai (23:29-35);

Epigrame amestecate (24:1-10);

Scapă-l dacă poţi (24:11-12);

Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);

Patru epigrame (24:15-22);

Imparţialitate (24:23-25);

Trei ziceri (24:26-29);

Ogorul leneşului (24:30-34)

III. ALTE MAXIME 25-31

7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.

Împăratul (25:1-7);

Diferite (25:6-26:2);

Despre nebuni 26:3-12);

Leneşul (26:13-16);

Dezbinătorii (26:17-26);

Diverse (26:27-27:22)

Gospodarul bun (27:23-27)

55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29)

Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)

Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)

Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

Experimentul primate

2011-12-10T03:52:00.000-08:00

Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul probabil ca ar fi fost "Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici..."

Efectul Lucifer - cel mai controversat experiment cu oameni

2011-12-10T03:16:00.001-08:00

În 1971, psihologul Philip Zimbardo, autorul cărţii lansate recent în SUA, a selectat un grup de 24 de studenţi la Stanford - tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile

În şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate

Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un experiment pentru a testa limitele umane. El vroia să descopere dacă oamenii buni, oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor.

„Experimentul din Închisoarea Stanford” a avut loc în 1971 şi a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic. În curând, cartea „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, apărută recent în SUA, va fi tradusă şi în limba română şi va apărea la editura Humanitas. Cartea face o paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

Umileşte „prizonierii“, dă putere „gardienilor“

Psihologii au selectat 24 de tineri, echilibraţi, inteligenţi, fără probleme medicale, care nu au consumat niciodată droguri şi care nu au avut vreodată probleme cu legea. Voluntarii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în „gardieni” şi „prizonieri”, roluri pentru care au fost plătiţi cu 15 dolari pe zi. „Am vrut să testăm efectele psihologice a ceea ce înseamnă să fii „prizonier” sau „gardian”. În acest scop, am simulat condiţii de închisoare în subsolul Universităţii Stanford şi apoi am notat efectele instituţionalizării asupra comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”, a explicat Zimbardo. Autorul experimentului subliniază că înainte de începerea experimentului, care trebuia să dureze două săptămâni, toţi voluntarii erau la fel din punct de vedere comportamental şi moral.

Când „puşcăria” a fost pregătită, au fost aduşi şi prizonierii care fuseseră ţinuţi iniţial în beciurile Poliţiei din Palo Alto. Voluntarilor nu li se explicase că vor fi arestaţi de către poliţia locală care i-a adus în acest fel de acasă şi acesta a fost un şoc real pentru ei. Pe toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de fluier.

Aveau voie să se plimbe doar pe holurile „închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi veceul a fost improvizat într-o încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile „prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.

„Gardienilor“ nu li s-au impus reguli stricte

Li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din partea „prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice pentru a-i intimida pe „prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre „prizonieri” au renunţat la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, „gardienii” nu au renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, „gardienii” au devenit aproape sadici iar „prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.

Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.

„Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici” - Philip Zimbardo

Sursa: http://www.gandul.info

Povestea lui Lucifer

2011-12-10T03:14:00.000-08:00

Pentru a găsi originea lui Lucifer, ne întoarcem la Vechiul Testament. În ebraică, numele Lucifer este tradus din cuvântul ebraic “helel”, care înseamnă luminozitate. Această denumire, referindu-se la Lucifer, este prezentata ca “luceafărul de dimineaţă”, “Steaua Diminetii” sau “Steaua Stralucitoare”, care este prezentata în Isaia. “Cum ai căzut din cer, O stea de zi, fiul lui Zori cum ai fost doborât la pământ, tu, care ai pus neamurile in inima ta.” Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul domniei mele mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe înălţimile muntelui Ţafon; mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca “Cel Prea Înalt” (Isaia 14:12-14, NIV).

Contextul acestui pasaj este o trimitere la împăratul Babilonului, aşa cum este prezentat cu mandrie in splendida sa lucrare. Cu toate acestea, puterea regelui Babilonului este sustinuta de fortele raului.Regele muritor ar pretinde că scaunul lui de domnie a fost superior celui al lui Dumnezeu sau că el a fost Cel Prea Înalt. Puterea din spatele regelui babilonian este Lucifer, fiu al zorilor.

Povestea lui Lucifer – Istoria lui

Lucifer este doar un alt nume pentru Satan, care în calitate de şef al răului lumii este real, deşi invizibilă, puterea a stat in spatele conducătorilor succesivi aiTirului, Babilon, Persia, Grecia, Roma. Acest pasaj merge dincolo de istoria omului şi marchează începutul păcatului în univers şi căderea lui Satana în sferele curate, fără de păcat înainte de crearea omului.

Vedem, de asemenea, acelasi motiv în Ezechiel: “În plus, Cuvântul Domnului a venit la mine. Mortal, ridica un cântec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i:, Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Aţi fost inelul de perfecţiune, pe deplin, înţelept şi desăvârşit în frumuseţe, Ai fost în Eden, grădina lui Dumnezeu, fiecare piatră preţioasă a fost acoperita cu, carneol, crisolit, şi piatra de luna, hrisolit, onix, jasp şi, safir, turcoaz, şi de smarald, şi lucrate în aur au fost. Gravurile au pregatite de un heruvim in ziua in care ai fost creat .Uns în calitate de gardian te-am pus,pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, ai umblat printre pietrele de foc, ai fost fără prihană în căile tale, din ziua în care ai fost creat, până ai găsit nelegiuirea în tine, in abundenţa de comerţ si plin de violenţă ai păcătuit. Aşa te-am aruncat ca un lucru profan de pe muntele lui Dumnezeu, condus de un heruvim gardian. Pietrele de foc au iesit din inima ta din pricina frumusetii si mandriei tale. Din cauza pierderii intelepciunii te-am aruncat pe pamant.Te-am expus înaintea împăraţilor, pentru a vedea cu ochii lor multitudinea de nelegiuiri savarsite de tine, nedreptatea comerţului, ai profanat sancuarele lor si de aceea ai fost alungat..Te-am distrus şi te-am întors în cenuşă pe pământ, în faţa tuturor celor care au văzut totul. Sti ca popoarele sunt ingrozite de tine, ai ajuns la un sfarsit cumplit si asa va ramane pentru totdeauna. “(Ezechiel 28:11-19, NIV).

Acest pasaj pare să fie adresat “regele Tirului.” În realitate, el trece dincolo de rege la cel care se află în spatele regelelui Tirului . Acest pasaj are, de asemenea o profeţie în apropiere şi în prezent, aproximativ Lucifer / Satan pentru că, deşi sfârşitul lui final este deja sigur, aceasta nu sa întâmplat încă şi are loc după hotărârea finală (Apocalipsa 20:7-10). În ambele pasaje Isaia şi Ezechiel, reprezentarea nu este data de Lucifer / Satan care nu se limiteaza la propria sa persoană, ci la lucru şi la planurile sale pământeşti prin prisma regilor şi conducătorilor care iau onoruri divine şi care, de asemenea ştiu acest lucru sau nu, regula este în spiritul şi în conformitate cu obiectivele Satanei. “Căci lupta noastră nu este împotriva duşmanilor de sânge şi carne, ci împotriva căpeteniilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac cosmic prezent, împotriva forţelor spirituale ale răului în locurile cereşti” (Efeseni 6:12, NIV) . Satana este principalul în spatele acestui sistem de lume coruptă.

Observaţi că declaraţia este dată în pasaj din Ezechiel, “heruvimul uns.” Aceste declaraţii nu ar putea fii aplica pentru un rege uman, dar, acestea se aplică lui Lucifer / Satan, care se află în spatele regelui uman. Acest înger este cea mai mare creatura create vreodată de Dumnezeu. Domnul spune despre el, “Ai fost pecetea de perfecţiune, plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe.” Satana a fost cea mai înţelepta creatura a lui Dumnezeu creata vreodată. Nici un alt inger,nici o altă fiinţă nu a fost creata cu inteligenta pe care Dumnezeu ia dat-o aceastei creaturi. Dumnezeu spune că această creaţie este “desăvârşit în frumuseţe.” În afară de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această creatură este astăzi cea mai mare.

În versetul Ezechiel 28:14 se spune, “Ai fost heruvimul uns.” Acest lucru ne spune că nu este vorba despre un rege uman.Cuvântul heruvim este singular pentru heruvimi. Heruvimi sunt inadorabili simbolic de prezenţa Sfânta al lui Dumnezeu şi Maiestatea Sa. Acesti heruvimi ocupa o pozitie unica.”Uns heruvim” se refera la imaginea din Grădina Edenului după ce Adam şi Eva au fost trimisi de Dumnezeu, si heruvimii au fost pusi sa pazeasca drumul spre pomul vieţii. De asemenea, atunci când Moise a făcut cutia milei şi a pus-o în Sfânta Sfintelor in cortul sau, slava lui Dumnezeu a venit şi a locuit între heruvimi. Ei au “acoperit” cutia milei cu aripile lor. Aşa că, acum vedem că Satana a fost un heruvim şi poziţia lui era de a păzi tronul lui Dumnezeu. Poziţia sa a fost cel al protejării sfinţeniei lui Dumnezeu. Satana a avut cea mai mare dintre toate poziţiile, o poziţie pe care a dispreţuit-o şi pierdut-o. Avem aici în Ezechiel o imagine de cea mai mare dintre creaturile lui Dumnezeu, perfect in intelepciune, frumos dincolo de orice descriere, un muzician şi pe deasupra a tot ceea ce el a fost datorita pozitiei sale exaltată. Dar, această creaţie, cu toate aceste atribute minunate a avut de asemenea, o voinţă liberă. Într-o zi, Dumnezeu spune că la această creatură minunată, “sa găsit nelegiuirea în tine”.

Povestea lui Lucifer – statutul său

Ce fel de nedreptate au gasit in el ? În cartea lui Ezechiel, Dumnezeu asista la inceput la originea si crearea lui Satana. Dar, de ce spune Dumnezeu acest lucru? Ce este această fărădelege? Noi trebuie să privim înapoi la Isaia 14:12, care ne spune de Lucifer / Satan ‘s . “Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul de domnie mai sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe inaltimile muntelui Ţafon. Mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”. Aţi observat, în acest pasaj din toate El a spus că va ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu “. Cuvântul “stele” aici nu se referă la ceea ce vedem în cerul de noapte. Aceasta se referă la îngerii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, “eu voi prelua cerul ,voi fi Dumnezeu.” Acesta este Lucifer / Satan. El nu vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu. El nu vrea să facă ceea ce el a fost creat sa faca. El vrea să fie servit şi există milioane de oameni care au ales să facă exact acest lucru,il servesc. Ei au ascultat minciunile sale şi au ales să-l urmeze. Eva a crezut minciuna că ea ar fi ca Dumnezeu. Motivul cu care a fost ispitit Lucifer / Satana este acela pe care l-a dorit mereu, să fie in locul lui Dumnezeu.

sursa: http://ezoterism.wordpress.com

APOCALIPSA

2011-11-29T09:56:00.000-08:00

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus Cristos". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia" unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc.

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii" şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.

Majoritatea celor care interpretează „viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşi toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite.

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

CUPRINSUL CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS - pe tronul cerului

a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20

b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22

c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stăpînire a pămîntului

d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8

Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17

e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză:

Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13

(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5

Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7

Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13

Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză:

Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6

i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10

î. Judecata cea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie

j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

1 CRONICI

2011-11-28T04:02:00.000-08:00

Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise este total diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter biografic, Cronicile au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în captivitatea babiloneană.

Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata" (de la „vulg" care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este: „Cronicorum Liber" - Cartea Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia Babiloniană.

Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire spirituală a evreilor după revenirea din Babilon.

Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit de un mare număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:

1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7)

2. Un „Midraş" (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27)

3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29)

4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29)

5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29)

6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29)

7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29)

8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15)

9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)

10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34)

11. Cartea proorocului Isaia (26:22)

12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32)

13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)

Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima vedere. Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru, (b) autorul nu se sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau materiale demne de toată cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se bazează învăţătura Bibliei.

Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. Profeţiile rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a vindecat poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).

În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut departe de ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi printre străini, fără o viaţă de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi în captivitate şi-au pierdut însă legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate. Cineva trebuie să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.

Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de oameni. Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care să determine un anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită atitudine şi cu un anumit scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia religioasă a noii generaţii care s-a întors în ţară.

Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul de raliere şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa naţională. Trei lucruri au fost scoase în evidenţă:

l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială că din cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi Ezra 2:59). Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în teritoriile ţării.

2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele tragediei robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată niciodată (1 Cron. 10-29; 2 Cronici 1-36)

3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul trebuia însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de închinăciune. În absenţa tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla simbolic tronul împărătesc al cerului.

Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de selectare, de adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele istorice. El polarizează evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît citirea Cronicilor lui să devină o lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat: despre David, de exemplu, nu se aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor: pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron. 22), pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor, uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi în 2 Cronici).

Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1) naţiunea trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi prerogativele de popor mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3) naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se vede imediat că autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia.

Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi trebuie să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care contează în această existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă.

SCHIŢA CĂRŢII

I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l - 9

a. De la Adam la Avraam, 1:1-27

b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54

c. De la Iacov la David, 2:1-55

d. De la David la robie, 3:1 -24

GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII

1. Iuda, 4:1-23

2. Simeon, 4:24-34

3. Ruben, 5:1-10

4. Gad, 5:11-22

5. Manase, 5:23-26

6. Levi, 6:1-18

7. Isahar, 7:1-5

8. Beniamin, 7:6-12

9. Neftali, 7:13

10. Manase, 7:14-19

11. Efraim, 7:20-29

12. Aşer, 7:30-40

13. Beniamin, 8:1-40

e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34

f. Familia lui Saul, 9:35-44

II. DOMNIA LUI DAVID 10-29

UNSUL DOMNULUI

a. Moartea lui Saul, 10:1-14

b. Ridicarea lui David, 11:1-3

c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9

d. Vitejii lui David, 11:10-12:40

CHIVOTUL DOMNULUI

a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14

b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17

c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29

d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43

LEGĂMÎNTUL DOMNULUI

a. David vrea să zidească Templul 17:1-27

b. Războaiele lui David, 18:1-20:8

c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30

TEMPLUL DOMNULUI

a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1

b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32

c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34

d. Testamentul lui David, 28:1-21

e. Daruri pentru Templu, 29:1-9

f. Rugăciunea lui David, 29:10-19

g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25

h. Moartea lui David, 29:26-30

Simboluri 2

2011-11-15T12:11:00.000-08:00

Pestele: Cel care priveste tot timpul; ochii care nu clipesc - a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale lui Hristos pentru primii creştini. In limba greaca, expresia, "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul," este "Iesous Christos Theou Yios Soter." Primele litere din fiecare dintre aceste cuvinte greceşti, atunci cand sunt puse impreuna, formeaza "ichthys", care este cuvantul grecesc pentru "peşte" (ICQUS ). Acest simbol poate fi vazut la Capela Sacramente / Catacombele Sf. Calixt. Datorita povestii cu minunea painilor şi a peştilor, peştele simbolizeaza de asemenea, Euharistia (a se vedea simbolul de peştilor stilizat la dreapta).

Fiind unul dintre cele mai vechi simboluri ale crestinismului, era reprezentat din profil si a fost cunoscut drept “pestele lui Iisus”. Originea acestul simbol apare in diferite culte pagane. Spre exemplu o reprezentare a pestelui apare impreuna cu Osiris si a fost intrepretat ca fiind simbolul ferititatii lui Isis. In alte culte, pestele simboliza reincarnarea sau forta de viata. In crestinismul timpuriu pestele era un semn ca ai aderat la convingerile crestine. Exista o legenda conform careia un crestin a desenat un peste din profil, iar alti crestini, completand pestele cu un ochi in mijloc si-au demonstrat credinta. O explicatie ceva mai stiintifica a folosirii pestelui ca simbol in paleocretinism ar fi pilda care apare in biblie (in evangheliile dupa Luca, Matei si Ioan) conform careia Iisus a transformat doi pesti in hrana pentru peste 5000 de persoane. O alta interpretare pleaca de la cuvintele lui Iisus: “Veniti dupa mine si va voi face pescari de oameni” , si atunci s-a facut asocierea intre crestin si peste. Folosirea acestui simbol in palocrestinism ar putea avea insa si o explicatie foarte simpla: apropierea semantica in ebraica dintre cuvantul “peste” si Iisus.Pentru crestinismul din zilele noastre pestele nu mai are nici o semnificatie. A fost un semn adaptat, valenta lui relioasa disparand complet, astazi fiind folosit doar ca brand pentru anumite firme. In Asia simbolizeaza bogatia si abundenta datorita asemanarii pronuntiei in limba Chineza a cuvintelor peste si exces, si datorita faptului ca pestele se gaseste din abundenta in apele Asiei. Fiind recunoscut pentru puterile sale reproductive este de asemenea si un simbol al regenerarii.

Mielul: simbol al lui Hristos ca Miel pascal şi de asemenea un simbol creştinesc (Hristos este Pastorul iar Petru este cel care a fost pus sa hraneasca oile Sale). Carnea de miel este de asemenea un simbol pentru Sf. Agnes (Sarbatoarea 21 ianuarie), martira virgina a Bisericii timpurii. Sacrificarea mielului in ziua de 14 Nisan cand incepe Pastele iudaic, este instituita de Dumnezeu, ceea ce atesta originiea sa dumnezeiasca (Ies 12, 1-11). La primul sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din sangele animalului si cu el a uns amandoi usorii si pragul de sus al casei, in care vor consuma carnea fripta cu azima si ierburi amare (Ies. 12, 8). Cu privire la varsta, se precizeaza ca animalul sa fie de un an, ceea ce inseamna sa nu fie nici prea tanar si nici prea batran, la care mai adauga integritatea corporala si sa fie de parte barbateasca (Ies. 12, 5-6). La iesirea din robia egipteana, se permitea ca in loc de miel sa fie adus chiar un ied, animal pe care evreii nu l-au mai folosit atunci cand au intrat in Tara Sfanta si dupa aceea (Lev. 23, 12). Din prevederile legate de modul cum sa pregateasca si sa consume jertfa, reiese rolul acestui, sacrificiu in cadrul sarbatoririi Pastelui iudaic, care se praznuieste in prima din Cele 12 luni ale anului (Ies. 12, 1).

Porumbelul: simbol al Duhului Sfant; utilizat in special in reprezentarile Botezului Lui Hristos şi Rusalii. Simbolizeaza de asemenea eliberarea sufletului din moarte şi este folosit pentru a aminti de porumbelul lui Noe, un vestitor al speranei. In Biblie, porumbelul era pasarea mesager pe care Noe a trimis-o din arca, dupa terminarea potopului. Aceasta pasare s-a intors cu o ramura de maslin, semn ca apa s-a scurs de pe fata pamantului. Simbol al inocentei si puritatii, porumbelul este una din formele trupesti pe care Duhul Sfant le ia cand coboara din cer. In mitologia greaca, porumbelul este pasarea Afroditei, devenind un simbol al dragostei. Arabii vad in aceasta pasare un mesager al iubirii, norocului si pacii, al fidelitatii dintre sot si sotie si dintre frati.

Paunul: Simbol al nemuririi (chiar Sf. Augustin credea ca paunul are o carne cu "calitaţi antiseptice", care nu corupe). A devenit un simbol al lui Hristos şi al Invierii. Imaginea sa a infrumusetat totul, de la Catacombe la obiecte de zi cu zi, cum ar fi lampile, in special in bisericile romane şi bizantine timpurii. (Paunul, din motive evidente a fost de asemenea folosit ca un simbol al mandriei). In Islam, aceasta pasare este un simbol cosmic: cand işi roteşte coada, el intruchipeaza fie Universul, fie Luna plina, fie Soarele la zenit. O legenda sufita, de origine persana, spune ca Allah a creat Spiritul sub chipul unui Paun, aratandu-i propriul chip in oglinda esenţei divine. Celelalte fapturi au fost zamislite din cei caţiva stropi de sudoare ce i s-au prelins Paunului de pe coada. In tradiţiile esoterice musulmane, evantaiul cozii Paunului este un simbol al totalitaţii dar şi al fragilitaţii, caci toate manifestarile apar şi pier la fel de rapid ca şi rotirea sau strangerea cozii unui paun. A fost adoptat ca sigla (stilizat fiind) de televiziunea NBC.

Pelicanul: simbolul ispaşirii şi Rascumparatorul; este adesea gasit in picturile murale creştine, fresce şi vitralii. Se spune despre Pelican ca se raneste in scopul de a-si hrani puii cu propriul sange. In imnul "Adoro Te", Sf. Toma de Aquino I se adreseaza Mantuitorului: "Pelican al milei, purifica-ma in sangele tau pretios." Opus Dei foloseste simbolul Pelicanului pentru a exprima un anumit nivel de initiere al clericilor.

Phoenix: este o pasare mitica, care poseda proprietatea de autoincendiere periodica si regenerarea din propria cenusa. Este considerata a fi o pasare oraculara.Are o longevitate extraordinara, ce difera de la autori la autori, unii afirmand ca traieste de la 500 la 13.000 de ani. Este singura din specia ei, de3si nu se poate reproduce. Atunci cand lunga sa viata este pe terminate si isi simte sfarsitul, aceasta isi face un cuib din plante aromatice si tamaie; da foc apoi cuibului, se intinde, arzand odata cu cuibul, iar din cenusa sa se naste o alta pasare.

Curcubeul: simbol al legamantului cu Noe. Cele 7 culori ale lui (de sus in jos: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet), amintesc de cele 7 Taine, de vazut si de nevazut. In viziunea Sf. Ioan din Rai, scaunul de domnie al Creatorului este inconjurat de un Curcubeu. Cele sapte culori ale curcubeului (din care ochiul poate percepe peste 700 de nuante) au drept corespondent cele sapte note muzicale, cele sapte ceruri, cele sapte planete, cele sapte zile ale saptamanii, etc. Semnificatia simbolica a culorilor contine elemente universal-umane, dar si trasaturi diferentiatoare, conotatii de ordin cultural-religios. Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte larga, intrucat culorile pot fi asociate, in diferite parti ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spatio-temporale. Majoritatea indienilor din America de nord asociaza fiecaruia dintre cele sase sectoare cosmice o culoare sacra: apoape de sol se afla albul (culoare prezentata sub forma perlelor), care indica zorile; peste alb era asternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineata peste albastru era galbenul, simbol al asfintitului, si deasupra se afla negrul, simbol al noptii. Amerindienii, la randul lor, realizeaza urmatoarele asociatii: galben = nord, albastru = vest, rosu = sud, alb = est, centrul lumii si zenitul = multicolor iar negru = pamantul. La populatiile maya, patru culori desemneaza geniile celor patru puncte cardinale care domina pamantul si inspira sentimentele omului. Astfel, albului ii corespunde nordul, primul arbore, primul om, fagaduinta si speranta, negrului ii corespunde vestul, centrul ascuns si invizibil, noaptea, nenorocirea, rosului - estul, mierea, pofta de averi si putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hraneste. Perceptii diferite dintre elementele cosmogonice si culori se intalnesc si la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, rosu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care rosu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud.

Cochilia de scoica este simbol al botezului. Vasul pe care preotii il fofolesc pentru a turna apa pe capul celor botezati are forma de scoica. (este vorba de ritul catolic care practica un ritual mult mai decent, mai curat si mai apropiat de ceea ce reprezinta cu adevarat taina botezului, unirea cu Hristos). Este de asemenea simbolul Apostolului Iacov. A fost adoptat ca sigla de cunoscutul gigant din industria petroliera Shell.

Fluturele: un alt simbol al invierii. Dintr-un cocon aparent lipsit de viata se naste fluturele frumos colorat care are puterea de a zbura. Are o reprezentare puternica in numeroase culturi ale lumii, atat in mitologie cat si in religie. Reprezinta schimbarea, metamorfoza si iubirea. Semnifica schimbarea, fericirea conjugala si bucuria. Mai semnifica voiosie, lejeritate si culoare in viata.

Elefantul: masculul si femela reprezinta impreuna pe Adam si Eva. Elefantul este simbolul tariei, perspicacitatii si al prudentei, fiind unul dintre cele patru animale care reprezinta puterea si energia, celelalte trei fiind tigrul, leopardul si leul. Este de asemenea cunoscut ca fiind una dintre cele sapte comori ale budismului. In antichitate se credea ca Pamantul este carat in spate de patru elefanti. Simbol al logevitatii, fortei si intelepciunii.

Turturica: din cauza reputatiei lor de a lua doar un partener caruia ii sunt credinciosi pe viata, turturica este simbolul crestin al fidelitatii.

Trandafirul: Credinta sfanta, Maica Domnului, martiriul, secretul penitentei. Cinci trandafiri impreuna simbolizeaza cele cinci rani ale Lui Hristos.

Trifoi: un trifoi stilizat a folosit Sf. Patrick cand a evanghelizat Irlanda. Trifoiul este si simbolul Sfintei treimi.

Trifoi cu patru foi (Quatrefoil): omniprezent in arhitectura gotica, simbolul celor patru evanghelisti: omul cu aripi Matei, leul Marcu, taurul Luca si vulturul Ioan – cele patru fiare din Ezechiel si Apocalipsa.

Cele 3 cuie simbolizeaza Rastignirea. Trei deoarece doua au fost folosite pentru a asigura mainile lui Hristos, şi un al treilea a fost folosit pentru a-I asigura picioarele. Cele 3 cuie sunt deseori combinate cu alte simboluri, cum sunt in sigiliul iezuit – literele IHS cu trei cuie dedesubt, toate surmontate de o cruce. (Iesus Hominum Salvator). Triclavianism ul care a fost una dintre credintele atribuite Albignezilor - Catarii din Evul Mediu - si Valdenzilor a sustinut ca Hristos a fost rastignit cu 3 cuie si ca un soldat roman L-a impuns cu o sulita in partea stanga. Varful sulitei exista astazi, si este cunoscut sub numele de Lancea Destinului iar detinatorul ei are puterea de a stapani Moartea. Lancea a avut mai multi detinatori, de la Constantin cel Mare, Teodosius, Longinius la Francisc I al Austriei si Adolf Hitler. In prezent este expusa la muzeul din Viena, dupa ce americanii au returnat-o Austriei dupa incheierea razboiului.

Cheile in X: Simbol al Sfantului Petru, al autoritatii papale si al puterii Biserici de a lega si dezlega. Matei 16:19 si Isaia 22. Simbolizeaza capacitatea lui Petru de a lua masuri cu caracter obligatoriu. Iată el [Petru] a primit cheile imparatiei cerurilor, puterea de a lega și dezlega, de a se ingriji de intreaga Biserica si toată conducerea sa îi este dată lui [cura ei totius et Ecclesiae Principatus committitur (Epist., lib. V, ep. xx, in P.L., LXXVII, 745)].

"Chi-Rho" sau "sigla": literele "X" şi "P", care reprezinta primele litere ale numelui "Hristos", au fost puse in cele din urma, impreuna pentru a forma acest simbol ("Chi" este pronunţat "Kie" ). Acesta este forma de cruce pe care Constantin a vazut in viziunea sa, impreuna cu cuvintele greceşti, TOUTO NIKA, care sunt prestate in latina ca "In hoc Signo vinces", şi care inseamna "in acest semn vei invinge”.

Alpha-Omega: Alpha, prima litera a alfabetului grec, şi Omega, ultima litera a alfabetului grec, a devenit un simbol atribuit lui Hristos Dumnezeu. Inceputul si sfarsitul.

"Crux commissa" sau "Thau" sau "tau": cruce in forma de T este menţionata in Vechiul Testament şi este vazuta ca o prefigurare a Crucii lui Hristos. Ezechiel 9:4. Tau este de fapt crucea care a fost folosita pentru rastigniri la acea vreme. I-a fost insa adaugata o extensie verticala pe care a fost prinsa o placa cu inscriptia INRI; Isus din Nazaret Regele Iudeilor. Asa insa a parut a fi Crux immissa. Sfantul Francisc de Assisi intemeietorul ordinului Franciscan are ca simbol Tau. Este frecvent folosita drept cruce a profeţiei, sau cruce vechi-testamentara, fiindca reprezinta semnul pe care, conform tradiţiei, l-au facut israeliţii cu sangele mielului jertfit pe stalpii din Egipt in noaptea dinaintea trecerii miraculoase a marii. Crucea de forma literei T este frecvent reprezentata in chip de stalp pe care a ridicat Moise şarpele de arama in pustia Egiptului.

“Crux immissa” sau “Crucea Latina”: cea mai comuna forma a Crucii. Se crede ca este forma de cruce pe care a murit Isus. Fiind cea mai raspandita, evoca sacrificiul suprem pe care l-a facut Iisus Hristos pentru a rascumpara pacatele omenirii. Crucea este goala pentru a ne aminti de momentul Invierii şi de speranţa in viaţa veşnica.

Crucea Bizantina: folosita in special de Biserica Catolica de Est şi de Bisericile Ortodoxe Rasaritene. Bara de sus reprezinta inscripţia INRI, iar a doua bara in partea de jos este suportul picioarelor Lui.

Crucea slavona; folosita ca simbol in special de Biserica Catolica de Est si de Biserica Ortodoxa Rusa, este o Cruce Bizantina cu bara din partea de jos pentru suportul picioarelor in diagonala. Aceasta panta se spune ca simbolizeaza cateva lucruri:

- S-a miscat atunci cand Isus s-a sbatut din cauza suferintelor fizice severe; partea de jos reprezinta “in jos” soarta pacatosilor, in timp ce partea cealalta ridicarea la cer.

- Asemanarea cu forma “X” a crucii Sf. Andrei, aduce in atentie si intareste cuvantul si autoritatea lui Andrei in Biserica, primul dintre apostoli care a venit sa propovaduiasca crestinismul primit de la insusi Hristos.

Bara superioara reprezinta forma abreviata a inscripţiei “INRI” care a fost aşezata deasupra capului lui Iisus Hristos din ordinul lui Pilat.

Crucea greceasca: o foarte comuna reprezentare a Crucii. Aceasta, impreuna cu Thau au fost foarte populare deoarece au putut fi ascunse la vedere cu usurinta de crestinii persecutati si prigoniti la inceputuri.

Crucea Ierusalimului: numita si crucea cruciatilor, este alcatuita din cinci cruci grecesti care se spune ca simbolizeaza cele cinci rani ale lui Hristos sau cele patru evanghelii si cele patru colturi ale pamantului –rasarit, apus, miazazi si miazanoapte– cele patru cruci mai mici si insusi Hristos crucea mare. Simbolul a fost unul comun, utilizat mai ales in timpul razboaielor impotriva agresiunii islamice. O alta versiune in dreapta.

Crucea malteza: simbolul Cavalerilor Sfantului Ioan, cunoscut si ca Ospitalierii Sfantului Ioan de la Ierusalim sau mai simplu Cavalerii de Malta; despre aceasta cruce cu opt puncte se spune ca simbolizeaza cele opt fericiri sau regenerarea. Unii susţin ca ar reprezenta cele opt virtuţi. Crucea apare pe blazonul Cavalerilor Ioaniţi, aceiaşi care au fost alungaţi de turci din Insula Rodos şi s-au refugiat in Insula Malta. Malta este insula pe care a naufragiat corabia Sfantului Pavel. Se spune despre Crucea Malteza ca este un simbol dintr-un simbol, format din Isus Hristos Dumnezeu, Fiul Mantuitor. “Iessou Christos Theou Huitos Soter” care formeaza acrosticul pentru cuvantul peste. Atunci cand aceste litere ICQUS (Iota, chi, Theta, Upsilon, Sigma) sunt asezate una peste alta iar ‘terminatiile’ lor inchise, formeaza o cruce malteza.

Crucea Botezatorului: aceasta cruce greaca este suprapusa peste litera din alfabetul grecesc “chi”, care este şi prima litera a numelui lui Hristos (Christos). Ea formeaza o cruce cu opt braţe. Cum numarul opt este simbolul renaşterii sau al regenerarii, aceasta cruce este frecvent utilizata drept cruce a botezului.

Crucea Patimilor sau Crucea Golgota. Cele trei trepte pe care este aşezata crucea latina simbolizeaza patimile lui Iisus Hristos pe drumul Golgotei sau, mai ales, cele trei virtuţi creştine, care sunt credinţa, speranţa şi iubirea.

Cele patru trepte care formeaza stantul crucii ii reprezinta pe Matei, Marcu, Luca si Ioan. Cei patru evanghelisti, temeliile pe care sta crucea lui Hristos.

Crucea Sfantului Andrei. Potrivit tradiţiei, Sfantul Andrei a simţit ca este nedemn sa fie rastignit la fel ca Domnul Dumnezeul sau, astfel incat el a implorat sa i se faca o cruce de forma diferita. Crucea Sfantului Andrei este un simbol al umilinţei, al patimirii şi al martiriului, ca si crucea Sfantului Petru care este rasturnata.

Crucea celtica, irlandeza. Unul din cele mai vechi simboluri folosite ale crucii. Aceasta cruce era si este folosita de celţii creştinaţi din Marea Britanie şi din Irlanda.

Crucea Sfantului Petru. ” Hristos a venit jos pe pamant din ceruri, a fost rastignit pe pamant cu crucea stand dreapta, si acum el m-a chemat pe mine, de pe pamant in ceruri. De aceea, crucea mea trebuie sa fie o cruce inversata, ca pasii mei sa se indrepte spre ceruri. Eu nu sunt demn sa fiu rastignit la fel ca Domnul meu".

Crucea papala. Aceasta cruce este emblema oficiala a papalitaţii. Ea nu poate fi folosita decat de Papa insuşi. Se spune ca cele trei bare orizontale ar reprezenta cele trei raspantii de pe Golgota. Mult mai probabil, ele simbolizeaza cele trei direcţii ale autoritaţii papale : Biserica, pamantul şi cerul.

Crucea de Lorena. Este folosita de arhiepiscopi si patriarhi.

Pentagrama: Steaua de la Bethleem, cele cinci rani ale lui Hristos, drumul lui Venus pe firmament si inca 5 miliarde de interpretari. In esenta, pentagrama este un simbol religios pagan. In zilele noastre, termenul „pagan” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului – o eroare grava. Cuvantul provine, de fapt, din latinescul paganus, care inseamna locuitor al zonelor rurale. „Paganii” erau, de fapt, taranii needucati, care practicau vechea religie intalnita la tara: a venerarii naturii. Atat de mare era teama Bisericii de cei care locuiau in villes (fr. – oras; casa de la tara), incat banalul termen „satean” - vilain – a ajuns sa defineasca un suflet pacatos. Pentagrama este un simbol precrestin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau ca lumea are doua componente – cea masculina si cea feminina. Zeii si zeitele lor colaborau pentru a mentine echilibrul de forte. Yin si Yang. Cand masculinul si femininul se aflau in echilibru, in lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama este reprezentativa pentru componenta feminina a tuturor lucrurilor – un concept pe care istoricii religiei il numesc „femininul sacru” sau „Zeita”. In sensul sau de baza, pentagrama o simbolizeaza pe Venus, zeita iubirii sexuale si a frumusetii.

Torta Adevarului: Simbolul ordinului Dominican cunoscut si ca Ordinul Predicatorilor. Culorile folosite in ritualurile lor sunt alb si negru. (stiu ca alb&negru nu sunt realmente culori, dar asa se spune)

Crucea triumfului Imparaţiei lui Iisus Hristos pe pamant. Aceasta cruce simbolizeaza triumful şi venirea Imparaţiei lui Iisus Hristos. Este frecvent intalnita in arta religioasa creştina, fiind reprezentata in varful sceptrului purtat de Iisus Hristos care domneşte cu slava peste Imparaţia Sa.

Numerele

1 Unicitatea lui Dumnezeu Nedivizate

2 cele doua naturi ale lui Hristos, atat Divin şi a materialului

3 Trei Persoane ale Preasfintei Treimi, trei magi şi darurile lor

4 evanghelişti şi Evanghelii lor; elemente, umorile şi lumea materiala, Nord, Sud, Est şi Vest, cele patru anotimpuri

5 cinci rani; simţurile

6 zile ale creaţiei, crearea cazut; imperfecţiune

7 legamant, juramant, perfecţiune, ziua in care Dumnezeu Sa odihnit (Sabatul fiind semn al legamantului cu Adam); şapte culori curcubeu (un semn al legamantului facut cu Noe), cele şapte sacramente (semnul Legamantul facut cu Biserica ), Cadouri de Duhul Sfant, virtuţile şi viciile

8 lumea vizibila, realizate in şapte zile, cu regatul invizibil al urmatorul text harului; regenerare

9 imperfecţiunea omului, coruri de ingeri

10 porunci, plagile din Egipt

12 triburi ale lui Israel; Apostoli; semne ale zodiacului; ora din zi şi orele de noapte; penetrare a materiei cu spiritul (3 X 4)

13 tradarea; Iuda

33 numarul de ani din viaţa omului in care s-a intrupat Iisus

40 de testare şi de proces; ani de la Potop, de ani de ratacire in pustie, in Exod, zilele a stat Moise pe Mt. Sinai; de zile a stat Hristos in deşert

666 numarul fiarei. (De asemenea, 616 in unele manuscrise mai tarziu, un numar respins de catre Sf. Irenaeas ca o eroare a scribilor).

1000 mileniu - Varsta Biserica

2011-11-09T15:49:00.000-08:00

O lucrare a celebrului Lucas Cranach, renascentistul care "a stat" pe langa Durer.

Iar mai jos o mica explicatie.

1. Adam şi Eva, mâncând din fructul interzis. Atenţie la şarpele înfăşurat în jurul copacului.

2. Moartea şi diavolul, conduc oameni spre iad cu frica de moarte şi condamnarea legii.

3. Tipul ăla esti tu, aruncat în iad din cauza păcatului tău.

4. Aici este venirea lui Hristos intru judecata. Observati floarea (Evanghelia) care iese din gura Lui pentru cei de pe dreapta Sa, în timp ce sabia (legea) iese din gura Lui pentru cei de la stâng.

5. Moise, legiuitorul, care deţine cele Zece Porunci. Poruncile sunt verdictul de vinovatie si condamnare.

6. Iadul, distrugerea disperata a celor care mor departe de sângele lui Isus.

7. Asta esti tu din nou, aratand mult mai fericit de pe partea Evanghelica a gravurii.

8. Ioan Botezătorul predica pentru tine, "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29), şi aratand spre Isus, murind pe cruce pentru tine.

9. Iată o imagine a lui Moise din nou, de această dată cu cortul. Există in fata cortului o cruce cu şarpele de aramă la care oamenii privesc şi sunt salvati (vezi Ioan 3:14-15; Numeri 21:7-9). Cred că este vorba de mana cerească împrăştiata pe pamant.

10. Iată îngerul care le predica ciobanilor şi anunţă naşterea Domnului nostru Isus.

11. Pruncului Isus, coborând din cer in pantecul Mariei. Isus is aduce crucea cu El!

12. Maria, binecuvântată de Domnul, insarcinata cu Isus prin Duhul Sfânt.

13. Isus pe cruce, care îndeplineşte mânia lui Dumnezeu pentru toati păcătoşii. Mielul din faţa indică faptul că aceasta este o jertfă, de fapt, sacrificiul ispăşitor. Carpa Domnului este suflata de vânt, si indică faptul că Duhul Sfânt aduce predica lui Hristos pentru noi.

14. Isus, înviat din morţi, predica pace pentru tine, şi calca moartea şi pe diavol sub picioarele Lui (Evrei 2:14; Psalmul 110:1, etc)

15. Suliţa cu care diavolul ne-a condus inspre iad a fost luata si folosite împotriva lui.

16. Duhul Sfânt aduce sângele ispăşitor al lui Isus pentru tine, în predicarea Evangheliei, în Botez şi la Cina Domnului. Aici, în Evanghelie, avem viaţă şi mântuirea.

P.S. Interpretarea nu este a mea, am tradus-o ca atare.

Cateva ganduri.

2011-11-07T12:05:00.000-08:00

Regionalizarea care devenise un subiect de intensa dezbatere iar reactiile contra curgeau ca la robinet, a avut cred efectul de stadion. Acela cand publicul tine cu echipa dezavantajata de arbitrii. Sigur, la centru argumente au existat pro si contra, dar oricat de eclectic as fi n-am considerat ca este de ajuns ceea ce aveam de pus in balanta si atunci am inceput sa ma uit inapoi, inspre trecut. Pierdut in negura timpurilor se afla secretul care ne-a adus la momentul actual, la ceea ce suntem acum. Petre Tutea a definit omul ca fiind un animal rational, perfectibil. Reala afirmatia, mai ales daca este privita din punctul in care crestinismul incepe sa existe ca dogma. Nu exista spirite bune sau rele prin propria natura, ci doar aceleasi spirite se imbunatatesc si trec dintr-un nivel inferior in altul superior; asa cum exista oameni pentru care trecerea la un nivel superior mental reprezinta un nou punct atins pe scara evolutiva, la fel lucrurile cu care ne inconjuram, mentalitatile si constiintele noastre sunt supuse aceleiasi legi a progresului si perfectibilitatii. De la vechile metode de stapanire din care faceau parte de exemplu si monarhiile absolute unde omul era abuzat, vandut, ocupat si tratat ca un obiect, s-a ajuns la contestata “nouvus ordo seclorum” unde fiecare om poate participa la procesul de guvernare intr-un mod absolut democratic, isi poate exprima liber opiniile vis-à-vis de cei pe care i-a mandatat sa-l reprezinte si isi poate exercita un drept sau NU. Ordo ad chao este un concept vechi, dar totusi de mare actualitate si care isi gaseste aplicabilitatea in vietile noastre acum, in secolul 21. Conspirationistii ar spune ca diferitele forme de guvernamant care s-au consumat sau se mai desfasoara inca au fost metode de experimentare a aplicabilitatii conceptelor moderne si incercarea de a gasi fisuri in nu mai putin contestata SUA si a sistemelor pe care aceasta este construita si functioneaza. Daca ar fi sa le dau crezare, ar insemna sa spun ca unul dintre experimentele nefericite care a esuat lamentabil a fost comunismul cu al lui sistem de indobitocire si minimizare la maxim constiintei ( s-a spus ca toti sunt si pot fi egali, ceea ce este total fals. Nici in fata Creatiei nu suntem egali, asa cum incearca sa sugereze intr-un mod agresiv unele culte religioase, dar asta e un alt subiect. Probabil ca Memento Mori este conceptul de egalitate la care fac aluzie acele religii, dar intra in contradictie cu propria lor doctrina. Renasterea isi are originile in laboratoarele inchizitiei, iar in prezent Biserica romano-catolica este un imperiu cu peste patru miliarde de suflete. Nu pot sa nu remarc unde si-a dus catolicismul adeptii, pe ce culmi de civilizatie si progres. La nivel stradal si statal, comparam ce e “la ei” cu ce e “la noi”, pe cei de la apus, cu noi cei de la rasarit. Din punct de vedere teologal se face comparatie intre catolicism si ortodoxism. Nu inseamna ca vreau sa aduc vreo critica sau vreo lauda vreunuia dintre cele doua ulte definitorii pentru crestinismul modern, sunt prea mic si neinsemnat ca sa fac asta, dar pot sa observ ca poporul de la rasarit de rit ortodox ne-a adus numai necazuri in cei 45 de ani de ocupatie, ca BOR umbla avida dupa putere (am remarcat cum peste noapte apar pe bulevarde sau in parcuri baraci cu cruci si sunt considerate temple inchinate Lui Hristos), Elada care este predominant ortodoxa trece prin furcile caudine (Greaca sunt non leguntur) in actualul context economic. Ortodoxismul in esenta este o religie frumoasa, o religie a bucuriei dar din pacate sutanistii sunt cei care o strica, tocmai datorita lejeritatii si conceptelor mai putin rigide care o caracterizeaza. N-am auzit prin diocezele catolice de pedofili, batausi, mincinosi, hoti, etc. Asta nu inseamna ca BOR sau ortodoxismul in general nu are in componenta niste Oameni absolut remarcabili. Sunt anonimii nepictati pe biserici, pe umarii carora se sprijina intreaga dogma rasariteana.

In preajma evenimentelor relativ importante, acelea care au precedat un moment de cotitura in existenta neamului, s-a batut toba pe spaimele romanilor: din diferite sondaje facute pe plaja, pe strada sau prin diferite mijloace de sondare a opiniei, s-a spus ca temerile cele mai mari sunt legate de venirea unui cutremur major, de boli, lipsuri, de sfarsitul lumii, etc. Nimic anormal. Imi amintesc ca a si existat un mesia al fizicii pamantului, care garanta prin anii 2000 ca va fi un cutremur asa de mare in Romania incat daca nu plecam din tara murim cu totii. Ulterior au inceput cu boala vacii nebune, gripa porcina, aviara, si tot asa. Acum au continuat cu sfarsitul lumii. Mai nou, se aduce in discutie din ce in ce mai des pe canalele mass-media posibilitatea subsecventa de rezolvare a crizei mondiale printr-o conflagratie. Sigur, putem judeca istoria prin analogie, dar trebuie sa avem in vedere ca este scrisa de invingatori. Se spune insa ca se repeta si se sugereaza ca actualul context geo-politic seamana cu cel interbelic. Nu mi se pare ca ar fi asa, dar “isteria” bazata pe o idee falsa este mai daunatoare decat cea care isi are originile intr-un fapt real. E adevarat insa ca ce se intampla acum cu prigoana tiganilor seamana putin cu cea din anii ’40. Franta si Italia nu reusesc sa-i integreze si nici nu vor reusi pana nu vor intelege cum functioneaza tiganii. Cand mergi cu un caine la dresaj, metoda aplicata pentru a determina animalul sa execute diferite comenzi sau sa aiba un anumit comportament difera de la o rasa la alta. Spre exemplu, intr-un fel se dreaseaza Beagle, in alt fel PitBull si cu totul diferit Ciobanescul German (cainele lup) care este ‘multirol’. Tiganii sunt nomazi, si oricat s-ar stradui autoritatile europene sa-i trimita inapoi nu vor reusi. Daca au apucat sa plece dintr-un loc si sa se stabileasca in altul, pot sa le dea ei si cate 1000 de euro de caciula si sa-i trimita in Romania. Cu urmatorul autobuz pleaca din nou.

Prin anii ’80 s-a inceput market’area lui Nostradamus. Personal nu-l consider un ‘vizionar’ precis mai ales datorita ambiguitatii si interpretabilitatii cu care si-a scris minunatele catrene. Plus ca sunt altii care pot fi considerati realmente vizionari dar nu au beneficiat de strategia de vanzari pe care a avut-o Michel de Nostradame. Ca produs de marketing insa, a fost atat de bine vandut incat a devenit referinta in aprecierea evenimentelor ce urmeaza a se desfasura intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat; credibilitatea generala este datorata faptului ca a fost vandut cum a fost. A enuntat de exemplu urmatoarea rasa dominanta: rasa galbena. Sigur, chinezii sunt superiori pe medie, dar de Champions League unde joaca SUA, Anglia, Germania, Norvegia sau Rusia nici macar nu se apropie. Fac o paranteza si-mi amintesc de sfarsitul anilor ’90, cand echipa de rugby a Romaniei s-a calificat in nu stiu ce eveniment sa joace cu Australia dupa ce a invins Argentina. Ziarele de a doua zi titrau cu litere de tipar: “stejarii din Carpati facuti rumegus de buldozerele australiene”. Partida se incheiase cu 92 la 8 parca. Tare mi-e ca exact asa se va intampla si cu China; daca SUA stranuta, ajunge in epoca preindustriala. Nu pot sa nu amintesc si de fenomenalul succes al Americii de la inceputul anilor ’90 a incheiat rezboiul rece cu o victorie absoluta faca macar sa scoata pistolul din teaca. Mai rasuna inca voci care amintesc despre decembrie ’89, dar nu spune nimeni nimic de contextul geo-politic al momentului. In jurul nostru se infaptuise deja o revolutie de catifea, URSS se destrama, zidul de la Berlin statea sa cada iar nou ne-am trezit ca facem revolutie si schimbam regimul comunist de capul nostru. De atunci insa si pana acum, trecand printr-o obositoare si epuizanta tranzitie, electoratul a devenit saturat.

Referendumul privind regionalizarea a fost edificator; la vot merg cei neinformati. Cei informati sunt saturati, le este lehamite si nu voteaza. Asa cum in mod eronat se sugereaza ca dreptul la vot este unul castigat si trebuie exercitat, eu cred ca e invers. Politrucii vechiului regim obligau populatia sa voteze sub diverse constrangeri; imi amintesc ca Ceausescu iesea secretar general cu 98%. Eu spun ca mi-am castigat dreptul sa nu votez. Modalitatea de abordare a electoratului insa este absolut injositoare. Exista multe zone unde ziarele nu ajung, televiziuni nu exista iar de internet nu s-a auzit, oamenii se bucura la doua felii de salam. Este categoria cealalta de electori care merge la urne, si din pacate pentru noi ceilalti rezultanta este ca suntem condusi cu totii de o clasa politica care si-a platit locurile pentru a-si servi propriile interese, unele mai mult altele mai putin meschine.

Actualul sistem se prabuseste. Asa cum in urma cu 21 de ani comunismul a incetat oficial activitatea la nivelul Europei, acum actualul sistem comunisto-democratic se prabuseste pe zi ce trece. Oricat s-ar stradui cei cu functii in aparatul de stat, nu se pot impotrivi legii progresului si evolutiei care in zilele noastre are un ritm accelerat. Daca trebuie facuta regionalizare, se va face cu sau fara voia lor. Daca trebuie schimbat un sistem, el va fi inlocuit. Dictonul divide et impera este mai vechi decat cei care incearca acum cu ultimele forte sa mai salveze ceva. Problema este: ce punem in loc?

2011-10-11T13:38:00.001-07:00

http://www.john-dee.org/Tertius.pdf

Washington DC

2011-10-11T13:37:00.000-07:00

Ce face Washington-ul unic? S-ar putea sa stiti deja ca Washington D.C. a fost proiectat si planificat pe harta pentru a deveni capitala SUA. Acest oras este plin de un simbolism atat de misterios incat doar un ochi cu adevarat initiat il poate vedea cu adevarat. De ce este considerata cladirea Capitoliului templul libertatii? De ce statuia din varful domului, statuia libertatii, priveste spre Est? De ce este monumentul inchinat lui George Washington in forma de obelisc egiptean? Am sa va duc intr-o calatorie in Washington D.C. incercand sa dezvalui misterele celei mai puternice capitale ale lumii.

In 1790, congresul SUA a decis sa se stabileasca intr-o capitala permanenta. Fiecare stat ar fi vrut sa aibe capitala natiunii, disputele fiind interminabile iar argumentele pro si contra curgeau la nesfarsit. Pentru a pune capat acestei dispute, membrii congresului au decis ca aceasta sa fie intr-un stat neutreu, in niciunul existent la acel moment pentru a nu naste noi si noi neterminabile dispute, sa nu fie intr-un stat sau in vreo parte a unui stat. Asa a luat nastere Districtul Columbia, in onoarea lui Christopher Columbus, iar orasul din district Washington, in memoria lui George Washington. George Washington fiind presedinte executiv la acea vreme a cerut unui arhitect francez (un american de origine franceza) al carui nume era Pierre L’enfant sa proiecteze orasul. George Washington i-a pus insa o conditie foarte importanta lui L’enfant: i-a cerut ca District of Columbia sa fie patrat. De ce patrat? De ce nu triunghi, sau cerc, sau alta forma geometrica plana? Poate cunoasteti sau ati auzit in filme expresiile americane: fair-and-square, square deal, to be on square, to act on the square. Ideea noului guvern format atunci a fost aceea de a fi “on the square”. Cu alte cuvinte, urma sa opereze si sa-si desfasoare activitatea diferit de vechea ordine care era reprezentata de monarhiile absolute si de felul incalcit prin care faceau lucruri. Noua ordine urma sa opereze cu o mai mare transparenta, cu participarea oamenilor la decizii. Conceptul “on square” era important, iar George Washington a insistat deoarece el, impreuna cu ceilalti “parinti” fondatori ai Statelor Unite erau membrii celei mai vechi fraternitati din lume. Desigur, este vorba de Ordinul masonilor liberi. Pentru masoni, patratul este simbolul maestrului lojei si reprezinta virtutea si intelepciunea. Inteleg de aici ca George Washington a transmis un mesaj clar si puternic: aceasta noua forma de guvernamant trebuie sa fie corecta si virtuoasa in actiunule si deciziile sale. Conform gravurilor , picturilor dar si documentelor din arhive, piatra de temelie a fost asezata intr-o ceremonie masonica. Au purificat locul si s-a folosit porumb, ulei si vin ca simboluri ale prosperitatii, pacii si fericirii. George Washington a insistat sa aseze personal prima piatra din temelia US Capitol. a fost momentul cand a aparut in public cu regalia si sortul acromatic, insemne masonice, trecand pe Pennsylvania Ave. pana la dealul Jenkins (Jenkins Hill) pentru a deschide oficial santierul pentru constructia celei mai maiestuoase cladiri din SUA. The United States Capitol. Pentru comemorarea acelei parade istorice, presedintele Thomas Jefferson a insistat sa mearga pe Pannsylvania Ave pana la Capitoliu. De atunci a devenit traditie in SUA ca presedintele ales sa marsaluiasca pe jos pe faimosul Pennsylvania Ave. pana la Capitoliu, unde depune juramantul si este investit in functie.

U.S. Capitol este considerata templul libertatii. Situata pe axa Est-Vest, dupa vechile traditii care spun ca Soarele rasare de la Est, apune la Vast pentru ca apoi sa rasara din nou, este axa ciclului vietii pe Pamant. Marmura din care este construit templul este simbolul imortalitatii. Simbolizeaza faptul ca libertatea este nemuritoare, eterna. Sapte ani a durat constructia, din 1793 pana in 1800. Numarul este intrigant, datorita conotatiilor mistice, religioase si stiintifice.

Mai sunt doua temple in oras. Lincoln Memorial care este considerat templul democratiei si a carui constructie a durat fix sapte ani. 1915-1922. Desigur, este asezat pe axa Est-Vest in conformitate cu traditia celor din antichitate care venerau Soarele si a fost facut din marmura care semnifica nemurirea democratiei. Al treilea templu este Curtea Suprema de Justitie a SUA. Este localizata pe acelasi deal si in mod pur intamplator a fost construita tot in sapte ani. Facuta din marmura, pe aceeasi axa Est-Vest. Salile unde se desfasoara procesele seamana izbitor de mult salile de judecata ale templelor masonice, unde judecatorul este stapanul ciocanului iar supraveghetorii, martorii si ceilalti participanti indeplinesc un ritual bine stabilit. Tot in interior se afla Sala Tacerii si Coridorul pasilor pierduti . Interesant, nu?

In varful domului Capitoliului american este o statuie, o femeie ce reprezinta libertatea. La o privire mai atenta, se poate observa ca nu priveste inainte, ci peste umar, undeva departe, spre largul oceanului Atlantic. M-am gandit ca arhitectul complexului ar fi vrut sa exprime expansiunea in acea directie, dar este un non-sens. Am descoperit insa ca sculptorul statuii, Thomas Crowford, era si el mason. Atunci mi-a fost clar. Statuia priveste spre Est, spre sursa luminii; ideea este aici ca libertatea este rezultatul iluminarii. Un aspect important, deoarece masoneria isi invata adeptii ca o persoana poate devani cu adevarat libera numai atunci cand este capabila sa invinga cei trei inamici ai unei minti libere: ignoranta, fanatismul si tirania. Acestea pot di infrante numai de acea persoana care cauta mai multa lumina, care vrea sa devina iluminata prin cunoastere.

Lincoln memorial este proiectat si construit ca un templu grecesc. Imi aminteste de templul Atenei de pe Acropolis. Henry Bacon, arhitectul, a motivat ca singura data in istoria SUA cand democratia a fost in pericol, desigur din cauza luptelor duse pentru/impotriva sclaviei care a nascut un teribil razboi civil; 1861-1865. Lincoln era presedinte atunci, si a reusit in final sa conserve si sa pastreze unitatea si integritatea tarii, salvand democratia. Deci memorialul sau nu este un simplu monument aparent elen, este un templu inchinat democratiei. Precum stiti, vechii greci au pus bazele democratiei, asta fiind explicatia pentru care cladirea a fost construita in forma unui templu grecesc. In mod cu totul si cu totul intamplator constructia ei a durat…sapte ani. Acest magic 7 pe care il gasim in spatele templului democratiei Lincoln Memorial, teplului libertatii Capitol Hill si al Supreme Court of Justice templul justitiei, nu a aparut asa, din neant. Mai mult decat suficient ar fi argumentul ca masonii pun ‘pret” pe 7, deoarece, spre exemplu, celebrul si mai mult decat misteriosul templu biblic al lui Solomon, a fost construit in sapte ani. Conform Bibliei, in 1Regi, la sfarsitul capitolului sase gasim referinta la durata constructiei. Deci, 1Regi:6, 37-38 In al patrulea an, in luna Ziv, s-au pus temeliile casei Domnului; si-n anul al unsprezecelea, in luna Bul, casa a fost ispravita in toate partile ei si asa cum trebuia sa fie. In timp de sapte ani a zidit-o Solomon. Adica a inceput constructia dupa patru ani de domnie in februarie si a incheiat-o dupa unsprezece in august. Aceste trei temple, au fost ridicate la randul lor in 7 ani fiecare. ( 7 7 7 ) Desigur, 7 are si incarcatura ezoterica, mistica si chiar putin oculta. Daca privim la Soare, vedem cele 7 culori ale spectrului luminos formand impreuna lumina. 7 este foarte important cand vine vorba despre ordinea naturala a universului. Nu pot sa nu fac o paranteza si sa amintesc acum de celebra Flammarion, care reprezinta un pelerin, ajuns la capatul lumii si care a avut indrazneala sa priveasca in spatele cortinei, acolo unde se afla mecanismele care pun in miscare tot universul. Nu este semnata, dar faimoasa lucrare i-a fost atribuita nu mai putin celebrului Albrecht Durer si datorita incarcaturii simbolice specifice acestuia.

La intrarea in Lincoln Memorial, vizitatorii pot vedea statuia lui Lincoln pe un piedestal. Piedestalul este un altar; Lincoln a fost asasinat la sfarsitul razboiului civil iar sculptorul Daniel Chester a argumentat ca Lincoln si-a dat literalmente viata de dragul democratiei si principiilor democratice in care credea; simbolic, a devenit mielul sacrificat pe altarul democratiei in templu. Simbolism de o incarcatura foarte puternica care explica de ce Marthin Luther King a venit in anii ’60 in fata memorialului pentru a tine cel mai faimos discurs al sau, “I have a dream”, iar de atunci, grupuri de cetateni, indiferent de forma de organizare, protestatari s.a. vin in fata memorialului Lincoln pentru a-si exprima aspiratiile democratice dar si pentru a contesta anumite practici democratice. Trecutul a fost întotdeauna o sursă de inspiratie pentru viitor. Solutiile generatiilor anterioare s-au demonstrat de multe ori aplicabile în prezent iar cei care menifesta chiar si cea mai mica forma de manifestare in sprijinul democratiei moderne au inteles acest lucru. O invatatura biblica pana la urma, care ne spune ca nimic nu-i nou sub Soare. Templul democratiei. Privind spre celalalt capat se vede Capitoliul, templul libertatii. Ce loc mai bun ar fi putut fi daca nu spatiul dintre cele doua temple pentru a sustine demonstratii, exprimari, marsuri. Este insa ceva si mai intrigant la statuia lui Abraham Lincoln. Si are de-a face cu alt concept care este sustinut de invatamintele fraternitatii si nu numai. Celelalte grupari ezoterice ca Illuminati sau Opus Dei cred in asta: conceptul dualitatii care sta la baza intregului univers. Forte care aparent sunt opuse dar se atrag si se completeaza una pe cealalta.”Lucruri” ca intuneric si lumina, barbat si femeie, pozitiv si negativ, noapte si zi. Ambele sunt necesare Creatiei, viata in sine nu poate ezista fara dualitate. Nimeni nu este ai presus decat aproapele sau, dar se completeaza reciproc. Singura stare de echilibru reala pe baza caruia Einstein de ex si-a sustinut teoria relativitatii restranse este armonia universala. Daca aruncam o privire atenta scaunului pe care sta Lincoln vedem ca lateralele, cele pe care isi sprijina mainile seamana izbitor cu simbolul roman al puterii, unul fiind opusul celuilalt. Romanii obisnuiau sa spuna ca daca iei un simplu bat il poti rupe dar daca iei un manunchi de bete nu le mai poti rupe datorita duritatii rezultate la combinare. E pluribus unum. Formeaza astfel o armonie in unitate unul fiind opusul celuilalt. Pozitiv si negativ, asta simbolizeaza manerele scaunului pe care sta Lincoln, rezultand de aici abilitatea lui de a mentine starea de echilibru si de folosire intelepta a fostei negative, in cazul de atunci a razboiului, dar si a fortei pozitive, a pacii si compasiunii. Intelepciunea si abilitatea consta in aducerea acestor forte in starea de echilubru. Concept al dualitatii ce poate fi gasit si pe spatele bancnotei de 1 dolar. Probabil cea mai incarcata de simbolism ezoteric din cate exista in lume, plina de simboluri misterioase ascunse. Pe spate este marele sigiliu al SUA impartit in doua; o piramida si un vultur. Vulturul, dupa parintii fondatori ai SUA este simbolul libertatii si independentei, al noii ordini deoarece in vechea ordine vulturul simbolizeaza puterea. Vulturul de pe bancnota tine intr-o gheara 13 sageti, sageata fiind simbolul razboiului, al fortei negative; 13 reflecta numarul statelor fondatoare si dar are legatura si cu ziua de vineri, 13 octombrie 1307. In gheara cealalta vulturul tine ramura de maslin care are 13 frunze pentru acelasi motiv, 13 state fondatoare dar care reprezinta pacea, forta pozitiva. Sagetile si ramura de maslin sunt reprezentate grafic la acelasi nivel, ceea ce inseamna stare de echilibru, armonie intre cele doua. In cioc tine un banner care este motto-ul SUA; e pluribus unum, care inseamna in final diversitate in unitate. Insemnatatea este aceea ca SUA isi va pastra independenta atata timp cat va conserva diversitatea in unitate si atata timp cat va echilibra cu intelepciune cele doua forte, razboiul si pacea. Spre deosebire de vechea ordine, unde un popor se ridica impotriva altuia la razboi pentru a cuceri noi si noi frontiere si pentru a inrobi oameni, sub noua ordine o natiune va merge la razboi de dragul pacii si al libertatii. Unul dintre motto-urile US Marines: For freedom we land. De aceea capul vulturului este intors catre ramura de maslin.

Este nevoie de multa intelepciune si nu este un lucru usor sa intelegem sensurile simbolurilor, de aceea deasupra vulturului se afla un semn care de asemenea isi are originile in arhivele vechi ale masoneriei. 13 stele asezate sub forma unei singure stele cu sase colturi. Steaua lui David sau sigiliul lui Solomon, format din doua triunghiuri echilaterale suprapuse, unul cu varful in sus iar celalat cu varful in jos. Triunghiul echilateral simbolizeaza natura umana care este formata din materie, intelect si spirit, toate in egala masura iar toate trei in stare de echilibru pentru ca armonia sa domneasca in fiinta umana. De ce doua triunghiuri? Unul orientat cu varful in sus iar celalat cu varful in jos, in stare de echilibru, formeaza steaua in sase colturi. De jos in sus si de sus in jos; precum in cer, asa si pe pamant. Un simbol cu o incarcatura mult mai mare ce nu poate fi dezvaluita in cateva randuri.

Cand am vizitat pentru prima data Washington D.C., am ramas destul de intrigat de faptul ca monumentul lui George Washington este in forma de obelisc egiptean. Mai vazusem unul doar cu cateva zile in urma la Constantinopolis, iar la acea vreme nu mi-am putut raspunde la intrebarea de ce este asa. Tarziu am cautat in arhive, incercand sa gasesc o legatura(daca exista) intre George Washington si vechii egipteni. Cercetarile mi-au relevat ceva fascinant. Majoritatea arhitectilor care au lucrat la cladirile importante si nu numai ale orasului erau masoni. James Hoban, arhitectul casei albe, Bulfinch, Latrobe si Walter sunt cei trei arhitecti importanti care au lucrat la cladirea Capitoliului. Arhitectul monumentului Washington, Robert Mills, deasemenea membru al fraternitatii. Alt lucru interesant la orasului sunt statuile, cele pe care le gasim aproape oriunde. Sigur, majoritatea sunt statui care reprezinta generali din perioada razboiului civil si sunt generali nordici cu o exceptie importanta. Exista un monument pentru un general sudist in Washington D.C.. Generalul Albert Pike.Inchei cu o intrebare: ghiciti in ce directie privesc statuile?

2011-09-27T13:48:00.001-07:00

Mysteriorum Liber Primus

2011-09-27T13:44:00.001-07:00

Mysteriorum Liber Secundus

2011-09-27T13:38:00.001-07:00

Liber Juratus Honorii aici.

2011-09-04T12:31:00.001-07:00

Puterea magica a cuvântului

2011-07-27T18:09:00.000-07:00

Întreaga istoric a omenirii este însoţită de Cuvânt. Este turnată în Cuvânt. întreaga devenire a omului pleacă dinlr-o unică matrice: Cuvântul. Dumnezeirea care l-a zidit pe om este concentrată într-un singur izvor de energic cosmică: Cuvântul. Sfântul Ioan - patronul Masoneriei Universale -spunea cu certitudinea marelui iniţiat: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu", Sunt exact cuvintele sacre pe care Fraţii Masoni le aşează în fruntea fiecărei reuniuni rituale, rostindu-le, în genunchi, în faţa Sfantului Altar din Templu.
Cititorule, Dumnezeu te-a făcut stăpânul absolut al unei puteri, deopotrivă, sublime şi terifiante: Cuvântul! Ce vei face cu el? Vrei să discutăm puţin? Atunci, opreşle-te, o clipă, să ne cunoaştem. (Olimpian Ungherea)

Cunoaştere şi ignoranţă
Stricăciunea sufletului este ignoranţa: pentru că sufletul care nu ştie nimic despre cele ce sunt, nici despre natura lor, nici despre sine însuşi, nici ceea ce este bine şi nici ceea ce este rău, este orbit, este lăsat pradă pasiunilor trupeşti şi rob simţurilor sale. Dimpotrivă, virtutea sufletului este cunoaşterea; cunoaşterea înseamnă, însă, infinit altceva decât simţirea, decât perceperea (urnii prin cele cinci simţuri naturale; mai mult, cunoaşterea este sfârşitul simţirii, întrucât harul cunoaşterii este divin. învăţătura aceasta trebuie înţeleasă în tăcere. (Hermes Trismegistus)

Divina Comedie

2011-07-06T12:37:00.000-07:00

Despre Divina Comedie s-a tot scris. Putini sunt insa cei care cunosc ascunzisurile acestei opere care apartine acum literaturii universale. In Divina Comedie aflam despre coborarea lui Dante in Infern si trecerea prin purgatoriu culminand cu ascensiunea in Paradis, terminand cu apoteoza unirii cu Divinul. Poemul lui Dante tinde catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii cumva apropiata de spiritualitatea tipica epocii sale. A fost scrisa in dialect toscan, si nu intamplator; toscanii erau recunoscuti pentru cultura ezoterica si oculta avand abilitati de definire a nevazutului. Comedia o reprezinta intamplarea in sine; inceputul dramatic, cu trecerea prin cele noua cercuri/niveluri ale infernului si finalul fericit cu ajungerea in Paradis. (dupa cum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala).

Pe Beatrice Portinari, figura feminina, Dante a vazut-o prima data cand amandoi erau de aproape noua ani: „Mi-a aparut invesmantata intr-o culoare simpla si demna, incinsa si impodobita in chipul in care-i sedea bine varstei ei…” Vazand-o, viitorul poet a fost rapit de o dragoste inflacarata, care nu se va stinge niciodata. Era de frumusetea ingerilor si ea a fost flacara care a aprins marele incendiu al poeziei, impulsul initial, primul motor al rotirii sferelor armoniei dantesti. Pentru ea, pentru a o preamari, Dante a iesit “din ceata celor multi” si si-a tinut solemnul legamant de a scrie despre ea lucruri care n-au mai fost scrise vreodata despre o femeie, pe lume.

Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima data intr-o tiparitura din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.

Intalnirea cu Beatrice, la noua ani, este evenimentul capital al copilariei lui Dante si de la care izvoraste intregul curs al fluviului vietii sale. Noua ani mai tarziu, in 1283, avea s-o zareasca din nou, imbracata in alb, trecand pe drum, intre doua femei. Ochii ei s-au intors catre adolescentul infiorat de dragoste si de asteptare si s-au aplecat usor, salutandu-l. Retras in solitudinea camerei sale, gandindu-se profund la ea, Dante este atins de aripa poeziei si scrie, la 18 ani, primele sale versuri. Vrand sa-si ascunda iubirea, dupa regulile galanteriei de atunci, Dante isi intoarce privirile spre o alta. Beatrice ii va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemangaiat. O va revedea la o sarbatoare florentina si este emotionat pana la lesin. Poate si pentru faptul ca acum Beatrice Portinari era sotia lui Simone dei Bardi, un bosorog cu lovele.

Nu se stie nimic despre viata Beatricei, a carei casatorie fusese probabil provocata de interese financiare. Deasupra tuturor s-a ridicat poezia, acordand Beatricei nemurirea, pe care niciun imens tezaur nu ar putea-o darui.

Folco Portinari, tatal Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om „bun in cel mai inalt grad”, asa cum avea sa-l caracterizeze Dante, il izbeste profund pe poet, care are presimtirea mortii Beatricei. Aceasta se va intampla, fatal, in iunie 1290, cand ea implinise numai 24 de ani!

Dupa moartea ei, Dante este covarsit de durere, sfarsit, pe tarmurile mortii si el. Isi cauta mangaierea in studiul filosofiei si in poezie, exaltand, pentru eternitate, amintirea iubirii. O va regasi pe Beatrice in gradinile Paradisului, in „Divina comedie”!

Poemul a fost scris de Dante in timpul exilului sau intre 1304 și 1321, acțiunea este situata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinainte de Paște, cand Dante inteprinde calatoria in "lumea de dincolo". Este anul sfant ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumatatea duratei previzibile a lumii.

Divina Comedie povestește calatoria lui Dante in cele trei lumi ale "vieții de apoi", in care se proiecteaza raul și binele lumii terestre, fiind condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei parți (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul Infernului, și este scris in versuri endecasilabice grupate in "terține" ("terza rima").

Infernul

Poemul incepe in noaptea de Vinerea Mare, in anul 1300. Dante, care implinise 35 de ani, jumatate din speranta de viata biblica a 70 (Ps:90-10), se rătăceşte într-o pădure întunecată. La un moment dat acesta dă de o colină, pe care încearcă să urce însă este oprit de o panteră, un leu şi o lupoaică.Acestea vor să-l facă să reintre în pădurea întunecată. În timp ce coboară împins de cele trei fiare se întâlneşte cu umbra lui Virgiliu. Acesta este trimis de către doamna lui Dante, Beatrice, pentru a-i oferi acestuia o călătorie în Infern. La început acesta nu acceptă dar mai apoi este convins şi acceptă călătoria, pornind cu Virgiliu spre Poarta Infernului. Odată intraţi în Infern, dau de primul grup de păcătoşi care au fost toată viaţa lor indiferenţi, iar acum sunt pedepsiţi să alerge veşnic şi fără rost după un steag. Trec primul fluviu al Infernului, Aheronul, ajutaţi de Charon, celebrul luntras şi ajung în primul cerc, limbul, Castelul Înţelepţilor.

Din acest cerc, face parte şi călăuza lui Dante, precum şi foarte multe spirite de poeţi antici şi alţi oameni de seamă: Socrate, Platon, Tales, Ptolomeu, Omer, Oraţiu, Lucon şi alţii. Toţi aceştia sunt pedepsiţi moral, deoarece nu au crezut în Dumnezeu.

În al doilea cerc, aceştia îl întâlnesc pe Minos, judecătorul Infernului. Acesta dă pedeapsa în funcţie de numărul încolăcirilor cozii în jurul trupului său. Acest număr arată în al câtelea cerc din Infern trebuie să fie aruncat păcătosul. Cei doi ajung în cercul păcătoşilor din dragoste. Aici se reliefează cel mai bine, povestea de dragoste dintre Francesca Rimini şi Paolo Malatesta. Pe lângă sufletele lor păcătoase, mai există în cerc şi sufletul Elenei, Tristan, Paris şi alţii.

Cercul al treilea este destinat lacomilor, care sunt pedepsiţi cu o ploaie rece şi grea, specificul acesteia fiind monotonia. La aceştia latră Cerber, câinele cu trei capete şi coadă de peşte. Aici Dante îl întâlneşte pe Ciacco dell’ Angiullaria, un poet florentin care-i prevesteşte exilul.

Zgârciţii şi risipitorii sunt pedepsiţi în al patrulea cerc. Aceştia sunt împărţiţi în două cete, una a zgârciţilor şi cealaltă a risipitorilor şi sunt osândiţi să alerge de-alungul cercului şi să rostogolească în acelaşi timp mari greutăţi, insultându-se reciproc. Risipitorii strigă zgârciţilor “ce tot aduni”, iar zgârciţii risipitorilor “ce tot arunci”. Din acest cerc se face văzut fluviul Stix, al doilea fluviu al Infernului. În acesta se ivesc suflete omeneşti: mânioşii şi leneşii; iar după Stix se vede Cetatea Dite.

Cu ajutorul lui Flegias, luntraşul Stixului, cei doi trec fluviul, în drum fiind atacaţi de sufletul lui Filippo Argenti, un adversar politic al lui Dante. Aceştia scapă de el cu ajutorul lui Vergilius şi ajunşi pe celălalt mal, sunt opriţi de diavoli să intre în cetate. Salvarea lor este un trimis ceresc care va deschide poarta cetăţii Dite. În timpul aşteptării acestuia, cei doi întâlnesc Furiile care seamănă răzbunarea şi gâlceava.

Aceştia pătrund în cetate şi ajung în cercul al şaselea. Dante îl întâlneşte pe Forinata, un alt adversar politic care împreună cu ceilalţi eretici din cerc stau în morminte înflăcărate. Acesta îi prezice lui Dante exilul. În timp ce Dante se opreşte pentru a se obişnui cu mirosul insuportabil exaltat de adâncul Infernului, Virgiliu îi descrie topografia morală a Infernului. Domnaţii sunt împărţiţi în trei grupuri: necumpătaţii, sâlnicii, înşelătorii.

În al şaptelea cerc, care este alcătuit din trei brâuri, îl întâlnesc pe Minotaur, fiorosul monstru mitologic care este doborât de Virgiliu numai cu vorbe jignitoare. Trecerea Flegetonului, fluviul cu sânge clocotitor, este posibilă datorită centaurilor. Centaurul Nes îi poartă peste apele fluviului de sânge, unde stau înecaţi, în funcţie de păcat, mai mulţi domnaţi. Pe celălalt mal, pătrund în Pădurea Sinucigaşilor. Aici fiecare copac este un suflet de om. Tot aici cei doi îi cunosc pe risipitori şi pe mânioşi.

În al treilea brâu, violenţii împotriva lui Dumnezeu erau chinuiţi printr-o ploaie de flăcări.Dante cunoaşte originea fluviilor Infernului: în afară de cap, tot restul trupului este străbătut de crăpături care lăcrimează. Aceste lacrimi unite formează fluviile infernale. Brunnetto Latini îi prevesteşte din nou exilul lui Dante.

Tot în acest brâu sunt pedepsiţi şi violenţii împotriva firii tot prin ploi de flăcări. Dante îl întâlneşte pe monstrul Gerion, care este simbolul fraudei. Cămătarii sunt condamnaţi să poarte în eternitate o pungă de gât. Gerion este convins de Virgiliu să-i ajute să coboare în prăpastie în cercul al optulea.

Cercul opt este alcătuit din zece bolgii. În primele două bolgii, se află înşelătorii, pezevenghii şi seducătorii. Aceştia sunt împărţiţi în două cete biciuite de către diavol. Simoniacii îşi ispăşesc pedeapsa în bolgia a treia. Aceştia sunt înfipţi cu capul în jos într-un mormânt înflăcărat. În a patra bolgie ghicitorii au capul întors la ceafă, datorită îndrăznelii lor de a încerca să vadă viitorul. A cincea bolgie este locuită de diavoli care îi mint spunându-le că puntea spre bolgia a şasea s-a năruit şi trebuie să o ia pe o creastă spre o altă punte, ori aceasta nu există. În ajutor le sare Ciampolo care îi aruncă pe diavoli în smoală.

Ajungând în bolgia a şasea, îi întâlnesc pe ipocriţi care poartă o manta grea de plumb, aurită. Hoţii sunt înconjuraţi de şerpi în a şaptea bolgie. Dante participă aici la transformarea unui om în şarpe şi a şarpelui în om, tot datorită unei muşcături veninoase. În a opta bolgie, rău sfătuitorii sunt învăluiţi în flăcări. Aici cea mai reprezentativă flacără era cea bifurcată a lui Ulise şi Diomede. Aceştia sunt pedepsiţi pentru şiretlicul pus la cale pentru cucerirea Troiei. Semănătorii de dezbinări sunt pedepsiţi prin sfârtecarea trupului, în a noua bolgie iar falsificatorii aflaţi în a zecea bolgie erau închişi laolaltă ca nişte bolnavi care se îngrămădeau în spitale când bântuie mai rău bolile.

Îeşind din al optulea cerc, aceştia întâlnesc puţul giganţilor. Giganţii erau cufundaţi în el până la brâu. Virgiliu îi promite lui Anteu pomenirea sa în lumea celor vii, în schimbul conducerii celor doi în al noulea cerc.

Cel de-al noulea cerc, alcătuit din patru zone, cuprinde, în prima zonă, pe trădătorii de rude, care sunt scufundaţi în ghiaţă. În a doua şi a treia zonă se găsesc trădătorii de partid. Aici se evidenţiază contele Ugolino care roade capul adversarului său politic.

Ajunşi, în sfârşit, în ultima zonă a Infernului care este zona trădătorilor de Dumnezeu. Aici tot spaţiul este ocupat de Lucifer, stăpânul Infernului, cel mai desavarsit si cel mai frumos inger al Creatiei.

Astfel cei doi poeţi au ajuns în centrul pământului, ocupat de Dis. Acum trebuie să urce în emisferul austral. Drumul este dat de un pârâu, care îi călăuzeşte pe poeţi până la prima frântură de lumină.Prin acea deschizătură. Ochiul lui Dante zăreşte lumina stelelor.

De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

Paradisul

Ajunși în Paradis, Virgiliu se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Flammarion.

IOB/IOV Jacob

2011-06-20T15:37:00.001-07:00

Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei central: Iov. A fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră drept o personalitate proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de răbdare în suferinţă (Iacov 5:11).

Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre personajele cărţii şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă anonim ca autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cărţii.

Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică acelei perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cărţii se aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita". Despre această monedă nu mai aflăm decît în textele care amintesc de viaţa patriarhilor (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui plasată între capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza. Ţara „Uţ" în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoţii lui Noe (Gen. 22:20-21).

Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este realitatea şi sensul suferinţei în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde cerul şi pămîntul deopotrivă. Dumnezeu şi Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecinţele se fac resimţite în lumea noastră prin încercări, binecuvîntări şi suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi ca şi în vremea în care au fost aşezate pe hîrtie.

Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov - omul neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov - omul plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov - omul care se pocăieşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l - 42:6), Iov - omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi (Iov 42:7-9) şi Iov - omul binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-17).

Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferinţa ca şi consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe de altă parte, avem de a face cu suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea mari încrederi în sine. Dacă toată acţiunea s-ar fi încheiat odată cu Iov 2:10, am fi rămas cu părerea că Iov a fost un om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui". Acţiunea cărţii continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecţiune cînd este confruntat cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?" (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăinţă sinceră şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine şi pe care nu le pricep". „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă" (Iov 42:1-6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa divină. Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor" (Iov 19:25-27).

Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferinţa este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înşine şi să ne dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, cînd o luptă necurmată îi frămîntă oasele" (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează" (Iov 35:15).

Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de vinovăţie: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa" (Iov 34:7). Cît timp se laudă în faţa lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte" (Iov 35:12-13).

SCHITA CARTII

I. PROOLOG l - 2

a. Iov - neprihănit în belşug, 1:1-5

b. Satan - răutăcios şi pornit pe rău, 1:6-19

c. Iov - neprihănit în nenorocire, 1:20-22

d. Satan - perseverent în răutate, 2:1 -8

e. Iov - neprihănit pînă la capăt, 2:9-13

II. DIALOG 3 - 42

a. Plîngerea lui Iov, 3

b. Prima triadă de dialoguri, 4-14

c. A doua triadă de dialoguri, 15 - 21

d. A treia triadă de dialoguri, 22-31

e. Elihu intervine, 32 - 37

f. Dumnezeu intervine, 38-41

III. EPILOG 42:7-17

a. Iov - lăudat de Dumnezeu, 42:7

b. Cei trei prieteni condamnaţi de Domnul, 42:8

c. Iov - suferinţa lui încetează, 42:10

d. Iov - răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17

DEUTERONOMUL

2011-06-20T15:36:00.000-07:00

Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem succesiv, ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt. Şi tot în ele căpătăm o revelaţie progresivă treptată a lui Dumnezeu către oameni. Geneza ne descopere suveranitatea lui Dumnezeu, în creaţie şi în alegerea Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui Dumnezeu; Leviticul adaugă la acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de o parte pentru Domnul; în Numeri ni se arată severitatea şi bunătatea manifestată de Dumnezeu în relaţia Lui cu oamenii, iar în Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Această carte devine astfel nu numai ultima dintre cele cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte.

Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege). În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul ebraic în Septuaginta greacă au combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii, în fapt, Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan.

Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui Moise este adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este duiosul cîntec de lebădă al lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă altcineva. De peste 500 de ori ni se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:...” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:...” Deşi vom da mereu în schiţele noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei este bine să ţinem minte că veritabilul autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune Petru în această privinţă: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17).

Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de intrarea evreilor în Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul acoperă o perioadă de timp de aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de jale după moartea lui Moise.

Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de trecerea Iordanului (Deut. 1:1-3)

Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata lor reîntoarcere în ţară.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea marchează patru schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd este vorba de tranziţia înspre o nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui Moise însuşi, toată mulţimea aceea de oameni scoasă din Egipt şi numărată la Sinai se prăpădise pe drumurile pustiei, în al doilea rînd este vorba despre o tranziţie înspre o nouă moştenire. Peregrinările prin pustie aveau să se sfârşească prin dobîndirea unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În cel de al treilea rînd este vorba despre tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă în care corturile vor fi înlocuite cu case, viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei vor începe să mănînce lapte, miere şi roadele Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui Dumnezeu, înspre cunoaşterea că Dumnezeu este dragoste.

Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit despre dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor lui Dumnezeu: „El a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei" (Deut. 4:37). „Nu doar pentru că întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte...” (Deut. 7:7-8). „Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi" (Deut. 10:5; vezi şi 23:5).

Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm aici simetria care există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu cîte un grup de cinci cărţi istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între cea de a cincea carte a Vechiului Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte a Noului Testament: Faptele Apostolilor. Cartea Faptelor Apostolilor este şi ea o carte de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul Evangheliilor la acela al epistolelor. Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează unei generaţii noi: generaţia „re-generaţilor" prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de binecuvîntări cereşti în Cristos". Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă: experienţa unei naşteri noi, a unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui Dumnezeu: „Taina lui Cristos... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri... pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască acum, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes. 3:4, 5, 10).

Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor sînt cărţile în care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în Deuteronomul? Este tocmai această „deuteros nomos", această repetare a legii, înainte de a-i preda conducerea lui Iosua, Moise le repetă evreilor legămîntul Legii. Despre care a doua şansă se vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor? Este vorba despre cea de a doua oferire a împărăţiei cerurilor pentru poporul evreu, mai întîi în capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile imperiului Roman. Despre aceste lucruri vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele, dar este bine să să le cunoaştem încă de pe acum.

Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din 6:4-5, numit de evrei şi „Shema": „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta". Domnul Isus însuşi ne-a spus că aceasta este cea mai mare dintre toate afirmaţiile Legii (Marcu 12:29-30). Evreii şi unitarienii văd în acest text o negare a trinităţii, dar o asemenea afirmaţie intră în conflict direct cu afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu" forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim deja că este o formă de plural. Citit în original, acest verset sună: „Iehova Elohenu, este singurul Iehova!" sau tradus: „Domnul Dumnezeii noştri, este singurul Domn!" Ba încă şi mai mult, pentru cuvîntul: „singurul" este folosit „echad" care numeşte o pluralitate şi nu „iachid" care defineşte unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi în limba română atunci cînd zicem de exemplu: „un" ciorchine de struguri.

În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă afirmaţie de crez a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin. Nici nu se putea să fie altfel. Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în afara Lui nici nu există un altul. Mesia evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu există un altul. Creştinismul este monoteist şi cristocentric.

Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată ceea ce ar fi putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14). Cum aşa ceva nu s-a întîmplat, pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului" (vezi şi Isaia 60 pînă la 62; Zaharia 14:8-21, Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom. 11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc despre invazia romană din anul 70 d.Cr. şi de cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar versetele 63-67 ni-i descriu pe evrei aşa cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi" printre toate popoarele lumii, „fără loc de odihnă", cu „inima fricoasă", aşteptînd îndurarea Dumnezeului lor şi venirea lui Mesia.

Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a îngropat Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului", dar nimeni nu i-a cunoscut locul „pînă în ziua de astăzi" (34:6). Dumnezeu a evitat astfel pericolul ca evreii să facă din Moise un idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de atunci împotriva cultului morţilor. Biblia ne spune că pentru trupul lui Moise a fost o dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail (Iuda 9) Moise a reapărut încă o dată pe pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi (Luca 9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L servească pe Dumnezeul răscumpărării sale.

SCHITA CARTII

Introducere 1:1-5

I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 - 4:33

a. Israel la Sinai, 1:6-18

b. Israel la Cadeş-Barnea, 1:19-46

c. Pribegia prin pustie, 2:1-25

d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22

e. Moise cere să vadă tara, 3:23-29

f. Îndemn, 4:1-40

g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43

II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 - 26:19

a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33

b. Iubirea de Dumnezeu, 6:1-25

c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26

d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11

e. Ce cere Dumnezeu, 10:12-11:25

f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32

g. Stîrpirea idolatriei, 12:1-13:18

h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21

i. Zeciuielile, 14:22-29

î. Anul sabatic, 15:1-23

j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17

Porunci pentru:

k. judecători, 16:18-17:13

l. împăraţi, 17:14-20

m. Leviţi, 18:1-18

n. ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14

o. primirea lui Mesia, 18:15-22

p. profeţi, 18:20-22

Porunci pentru relaţii sociale:

r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13

s. Hotarele proprietăţii, 19:14

ş. Martorii mincinoşi, 14:15-21

t. Militărie, 20:1-14

ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20

u. Omoruri, 21:1-9

v. Viaţa de familie, 21:10-22:30

x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18

y. Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19

z. Cele dintîi roade, 26:1-19

III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 - 30

a. Stabilirea cadrului, 27:1-26

b. Binecuvîntările, 28:1-14

c. Blestemurile, 28:15-68

d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20

Încheiere

a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29

b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47

c. Testamentul lui Moise, 32:48-33:29

d. Moartea lui Moise, 34:1-12

NUMERI

2011-06-20T15:34:00.000-07:00

În mod prioritar, Vechiul Testament este cartea poporului evreu. Toate cărţile lui trebuiesc judecate prin prisma existenţei şi destinului acestui popor de excepţie. Cartea Genezei ne-a arătat coordonatele cosmice şi terestre în care a apărut acest neam. Capitolul 11 din cartea Genezei este pragul de debut al poporului Israel. Dumnezeu însuşi intervine în istorie şi-l cheamă pe Avram din cetatea păgînă Ur, aflată în Caldeea, la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Persic. Ales de gestul suveran al lui Dumnezeu, acest Avram devine Avraam, tatăl unei mari mulţimi (Gen. 17:5), şi strămoşul tuturor evreilor. Finalul cărţii Geneza îi găseşte pe urmaşii acestui foarte important personaj istoric părăsind temporar Canaanul spre a se muta în Egipt.

Cartea Exodul ne arată cum familia celor 12 seminţii ale lui Iacov, nepotul lui Avraam creşte numeric depăşind stadiul unui simplu grup etnic şi devine un popor care stîrneşte teama egiptenilor. Citim apoi cum Dumnezeu însuşi intervine cu mînă tare în Egipt spre a-l determina pe Faraon să-i lase pe evrei să plece spre a se întoarce înapoi în ţara promisă lui Avraam, ţara Canaanului. După ieşirea din Egipt, Dumnezeu dă acestui popor un cod de legi teocratice în virtutea căruia „Elohim" Dumnezeul cel atotputernic, devine Iehova, Dumnezeul evreilor. Israelul îşi întăreşte statutul de popor ales şi îşi însuşeşte o viaţă cultică corespunzătoare. Leviticul redă amănunţit prevederile morale, sociale şi ceremoniale ale codului teocraţie de legi date evreilor. Cartea Numeri, la care am ajuns acum, cuprinde încă o etapă în drumul împlinirii fiinţei naţionale evreieşti. Poporul format în Egipt şi căruia i s-a dat în pustie o Constituţie, este acum în drum spre vatra în care-şi va aşeza copiii. Dumnezeu îi conduce înainte ca să le dea Canaanul. Se vor lăsa ei conduşi de Dumnezeu în această ţară nouă şi prosperă, dar necunoscută şi potenţial pericuIoasă? Aceasta este întrebarea la care răspunde conţinutul acestei cărţi.

Titlul: Evreieşte, cartea se numeşte: „În pustie". Cei 70 de învăţaţi care au tradus Biblia din ebraică în greceşte la Alexandria în Egipt, au numit-o în Septuaginta: „Aritmoi", numărătorile. Titlul din limba română vine din traducerea latină în care această carte se numeşte chiar aşa: „Numeri".

Autorul: Toată lumea este unanimă în părerea că autorul cărţii este Moise.

Data scrierii: Probabil între anii 1450-1410 î.Cr.

Contextul istoric: La o lună şi jumătate după clădirea Cortului are loc cea dintîi numărătoare a poporului (Numeri 1:1- 4:49). Acest recensămînt a fost necesar pentru a determina capacitatea militară a naţiunii şi pentru a rîndui aşezarea taberei lui Israel în jurul clădirii Cortului. Fără nici o îndoială că numărătoarea a fost necesară şi pentru reglementările administrative şi economice. Mulţimea de peste două milioane de persoane avea nevoie de puţină ordine şi disciplină economică şi administrativă. Apoi urmează marea tragedie: poporul refuză să se încreadă în Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului şi Dumnezeu hotărăşte să-i rătăcească prin pustie timp de 40 de ani. După această perioadă are loc cea de a doua numărătoare (Num. 26:1- 65). Toată mulţimea celor ce trecuseră de 20 de ani cu prilejul neascultării, pieriseră deja în pustie. Numai Iosua şi Caleb au fost cruţaţi. Ei vor conduce de acuma poporul. Au loc ultimele pregătiri înainte de a trece la cucerirea ţării. Poporul adunat la Cadeş este numărat încă o dată. Numărul lor este aproximativ egal cu numărul celor ce, cu 40 de ani în urmă, fuseseră scoşi din Egipt.

Tema cărţii: Cineva a zis că: (1) în Geneza vedem ruina omului, (2) în Exodul vedem răscumpărarea omului, (3) în Levitic vedem închinăciunea omului, iar (4) în Numeri vedem omul în umblarea lui cu Domnul. Şi numărătorile şi pribegia timp de 40 de ani prin pustie susţin acest punct de vedere.

Lecţia principală din cartea Numeri este că poporul lui Dumnezeu trebuie să umble prin credinţă dacă vrea să înainteze. Pentru a sublinia acest adevăr, textul relatează abateri de la această regulă şi sfîrşitul lor tragic: neascultarea întregului popor (Num. 11:1), neascultarea lui Aaron şi Maria (Num. 12:1, 9-10), refuzul de intra în ţara promisă (Num. 14:2-3, 26-30), neascultarea lui Moise (Num. 20:12), idolatria poporului (Num. 25:3, 8-9). În ciuda acestor greşeli ale poporului, Dumnezeul legămîntului făcut cu ei i-a purtat cu credincioşie avînd grijă în mod miraculos de ei în cei 40 de ani de pribegie în pustie şi i-a făcut să ajungă în final în binecuvîntată ţară a Canaanului.

Noul Testament preia lecţia neascultării din cartea Numeri şi o foloseşte pentru a imprima creştinilor o viaţă de credinţă şi de deplină ascultare faţă de Domnul (Ioan 3:14; l Cor. 10:1-12; 2 Petru 2:l5-16; Apoc. 2:14; Iuda 11)

Conţinutul cărţii: Aşezarea conţinutului acestei cărţi este unică în felul ei şi, o dată înţeleasă, ne va ajuta să păstrăm foarte uşor în memorie evenimentele cărţii. De la o primă privire observăm că avem de a face cu două generaţii de oameni: cea dintîi, care ieşise din Egipt dar care avea să piară în pustie, şi cea de a doua, care s-a născut în pustie şi avea să cucerească Canaanul. Primele 14 capitole tratează problema primei generaţii, ultimele 16 capitole istorisesc ceea ce s-a întîmplat cu generaţia născută în pustie, iar între ele există grupul capitolelor 15-20 în care aflăm ceea ce s-a întîmplat pe drumurile pustiei în acea perioadă de tranziţie de 40 de ani. De unde ştim că de la capitolul 21 începe relatarea evenimentelor din viaţa generaţiei născute în pustie? Textul din Num. 33:38 ne spune că moartea lui Iosua descrisă în Num. 20:22-29 s-a petrecut: „în al patruzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintîi zi a lunii".

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea Numeri mai poate fi numită şi „cartea călătoriilor şi popasurilor" (Num. 33:1-2) sau „cartea cîrtirilor" (Num. 11:1, 4; 12:2; etc. Ps. 95:10). Cel mai cunoscut pasaj al cărţii este întîmplarea cu şarpele de aramă (Num. 21:4-9) pe care o preia Domnul Isus în Ioan 3:14-17 aplicînd-o la propria Lui răstignire pentru mîntuirea lumii. Alte tipuri care îl prevestesc pe Cristos sînt: stînca lovită (Num. 20:7-11) şi cetăţile de scăpare (Num. 35).

Insuficienţa aşezămintelor Vechi Testamentale pentru mîntuire este ilustrată profetic de evenimentele petrecute în Num. 20. În acest unic capitol ne întîlnim cu moartea Mariei, cu păcatul lui Moise şi cu moartea lui Aaron. Maria este reprezentativă pentru oficiul profeţiei, Aaron este reprezentantul preoţiei Vechi Testamentale, iar Moise este prin excelenţă reprezentantul Legii. Nici unul dintre aceşti trei oameni nu a putut intra în ţara promisă. Această misiune a fost păstrată pentru Iosua, care în nume şi misiune este un reprezentant al Căpeteniei mîntuirii noastre: Domnul Isus Cristos.

SCHIŢA CĂRŢII

I. CEI IEŞIŢI DIN EGIPT 1-14

a. Numărarea Israeliţilor, 1:1-4:49

b. Poziţia semintiilor în tabără, 2:1-34

c. Poziţia şi slujbele leviţilor, 3:1-4:49

SFINŢIREA POPORULUI

a. Prin izgonirea celor necuraţi, 5:1-4

b. Prin despăgubirea pentru furt, 5:4-10

c. Prin clarificări în căsnicie, 5:11-31

d. Prin legea Nazireatului, 6:1-21

e. Prin binecuvîntarea poporului, 6:22-27

f. Prin darurile căpeteniilor, 7:1-89

g. Prin închinarea leviţilor, 8:1-26

h. Prin ţinerea Paştelor, 9:1-14

i. Prin călăuzirea divină, 9:15-10:10 P

PLECAREA DIN SINAI

a. Începutul călătoriei, 10:11-28

b. Socrul lui Moise, 10:29-36

c. Începutul cîrtirilor, 11:1-3

d. Cîrtirea poporului, 11:4-35

e. Cîrtirea Mariei, 12:1-16

ISCODIREA ŢĂRII

a. Trimiterea celor 12 iscoade, 13:1-20

b. Iscodirea ţării, 13:21-25

c. Raportul iscoadelor, 13:26-33

d. Necredinţa poporului, 14:1-10

e. Mînia lui Dumnezeu, 14:11-12

f. Mijlocirea lui Moise, 14:13-19

g. Pedepsirea celor necredincioşi, 14:20-38

h. Pedepsirea celor neascultători, 14:39-45

II. 40 DE ANI ÎN PUSTIE 15-20

a. Legi asupra jertfelor, 15:1-21

b. Păcatele fără voie, 15:22-31

c. Călcarea Sabatului, 15:32-36

d. Ciucurii de la veşminte, 15:37-41

CONTESTAREA Şl CONFIRMAREA PREOŢIEI

a. Core, Datan şi Abiram, 16:1-50

b. Toiagul lui Aaron, 17:1-13

c. Responsabilităţile preoţilor, 18:1-7

d. Privilegiile preoţilor, 18:8-32

e. Vaca roşie, apa de curăţie, 19:1-22

MARIA, MOISE, AARON

a. Moartea Mariei, 20:1

b. Păcatul lui Moise, 20:2-13

c. Împotrivirea Edomiţilor, 20:14-21

d. Moartea lui Aaron, Eleazar, 20:22-29

III. CEI NĂSCUŢI ÎN PUSTIE 21-36

a. Înfrîngerea şi biruinţa de la Arad, 21:1-3

b. Şarpele de aramă, 21:4-9

c. Alte călătorii, 22:10-35

BALAAM, PROFETUL VRĂJITOR

a. Balaac trimite după Balaam, 22:1-14

b. Măgăriţa lui Balaam, 22:15-41

c. Balaam binecuvîntează, 23:1-30

d. Balaam confirmă binecuvîntarea, 24;1-14

e. Steaua lui Iacov, 24:15-25

f. Şiretlicul lui Balaam, 25:1-15 (31:16)

g. Omorîrea Madianiţilor, 25:16-18

O NOUĂ NUMĂRĂTOARE

a. A doua numărătoare, 26:1-65

REPETAREA UNOR LEGI

a. Lege asupra moştenirii, 27:1-11

b. Iosua, urmaşul lui Moise, 27:12-23

c. Jertfa zilnică, 28:1-15

d. Jertfe de Paşte, 28:16-25

e. Jertfele de Rusalii, 28:26-31

f. Jerfe în ziua trîmbiţei, 29:1 -6

g. Jertfe pentru ziua ispăşirii, 29:7-11

h. Jertfe pt. sărbătoarea corturilor, 29:12-40

i. Lege asupra juruinţelor, 30:1-2

î. Juruinţa femeilor, 30:3-16

BIRUINŢA ASUPRA MADIANIŢILOR

a. Lupta, 31:1-24

b. Împărţirea prăzii, 31:25-54

ŢARA DE DINCOLO DE IORDAN

a. Ruben şi Gad aleg Galaadul, 32:1-32

b. Cucerirea Galaadului, 32:33-42

RECAPITUALREA CĂLĂTORIILOR

a. Din Egipt pînă la Sinai, 33:15

b. De la Sinai pînă la Cades, 33:16-36

c. De la Cades la cîmpia Moabului, 33:37-49

VOIA DOMNULUI PENTRU CANAAN

a. Canaaniţi trebuiesc nimiciţi, 33:50-56

b. Hotarele Canaanului, 34:1-29

c. Cetăţile Leviţilor, 35:1-8

d. Cetăţile de scăpare, 35:9-34

e. Moştenirea femeilor, 36:1-13

Leviticul

2011-05-04T14:03:00.000-07:00

Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt la altul s-au poticnit la cartea Leviticul! Trebuie spus: această carte nu este ca toate celelalte. Dar, faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi sporeşte şi mai mult însemnătatea unică. Deşi ea pare plicticoasă la citit, în ea se găsesc multe comori de extraordinară valoare. Plicticoasă pentru cititorul superficial, Leviticul se deschide ca o comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să facă un mic efort de studiu. Cartea aceasta nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru a fi studiată.

Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de „Septuaginta" şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este un cod de prevederi legale şi rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen. 46:1-27).

Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui Moise, care le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev. 4:1; 6:1; 8:1; 11:1; 12:1). Domnul Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev. 13:49).

Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii, făcut „după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte". Cum trebuiau să folosească evreii această construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul la întrebarea aceasta. Ele i-au fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi 20 de zile cît a durat construirea Cortului (Exod. 40:17) şi în perioada plecării poporului Israel de la muntele Sinai (Num. 10:11).

Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore împotriva conţinutului acestei cărţi. Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este imposibil să poţi înţelege şi explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru aceşti critici, citirea cărţii nu poate aduce nici un fel de cîştig spiritual. Apoi sînt cei ce susţin că oricum cartea aceasta nu prezintă nici un fel de importanţă pentru creştinii de astăzi deoarece aşezămintele legămîntului Mozaic sînt depăşite şi n-au nici un fel de aplicabilitate în Biserică. A treia plîngere este aceia că impresia generală produsă de rigorile şi aşezămintele crude şi sîngeroase descrise în acest text sînt în contradicţie clară cu imaginea despre Dumnezeu pe care ne-o pun înainte celelalte cărţi ale Bibliei; în sfîrşit, a patra plîngere împotriva Leviticului vine din partea celor care zic că este foarte dificil de studiat această carte din cauză că nu este exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea evenimentelor în Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se succed lucrurile în Leviticul.

Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste pretinse obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă în valori spirituale fără de care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl prezintă pe Dumnezeu în toată splendoarea caracterului Său şi că textul ei urmăreşte un plan prestabilit, armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile care urmează în Biblie după Leviticul sînt marcate de culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce este impoartant să o cunoaştem şi să ne familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi este înţesat de termeni specifici ca aceştia: „jertfă" (apare de 42 de ori), „preot" (de 189 de ori), „sînge" (de 86 de ori), „sfînt" (de 87 de ori) şi „ispăşire" (de 45 de ori). Reglementările din această carte subliniază necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet. Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt" se repetă mereu ca un avertisment şi ca o aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26). Noul Testament citează din textul şi temele Leviticului de peste 90 de ori.

Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască în sfinţenie. Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie instrumentul prin care să fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri. Metoda lui Dumnezeu pentru imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită: jertfele, cu mesajul că „fără vărsare de sînge nu există iertare", poruncile ca o mărturie a caracterului divin şi a conduitei cerute de Dumnezeu şi pedepsele, anexate poruncilor ca un avertisment despre inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a fost destinat să pregătească Israelul şi omenirea pentru venirea lui Cristos, prin trezirea sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă de ispăşire, întregul ritual desfăşurat la Cortul întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a Domnului Isus şi spre sacrificiul suprem depus de El pe altarul din dealul Golgotei.

Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu, iar acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui Dumnezeu ne descopere mereu vinovăţia noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul, harului şi al iertării. În al treilea rînd, Leviticul este o mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de imprimat societăţii norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi cel mai important dintre toate, Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L prezintă pe Cristos în toată gloria şi splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu trebuie să facem greşala să credem că dacă unele dintre aceste simboluri şi tipuri au fost deja împlinite, toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este să ţinem seama de aluziile Noului Testament, multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea. Iată de exemplu simbolurile înscrise în sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă despre maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii şi Epistole că Isus Cristos a intrat în cer ca Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor lucrurilor, dar cum rămîne cu restul ritualului din sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la poporul care aştepta afară şi cu binecuvîntarea pe care trebuie s-o împartă asupra tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu celelalte două sărbători din calendar? Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi despre acel magnific „An Sabatic"? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor"? Istoria trecută şi prezentă nu prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru anticiparea, înţelegerea şi aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi pe zurgălăii cailor va sta scris: „Sfinţi Domnului" (Zaharia 14:20).

Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare corect. El se găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întîlnirii...”

Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu pentru un popor vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta Dumnezeu vorbeşte poporului din interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat într-o relaţie de părtăşie cu poporul Său prin intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea Leviticul nu vorbeşte poporului ca să-l mîntuiască (lucrul acesta se săvîrşise prin jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din Egipt), ci pentru a-l învăţa cum să rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În interpretările lor tipice, jertfele din această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului Isus în multiplele ei faţete prin care îşi exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare firească a Genezei şi Exodului. În Geneza putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru ridicarea omului din căderea sa: „Sămînţa femeii"; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la strigătul desnădăjduit al omului aflat în robie: „sîngele Mielului"; în Leviticul vedem tot ceea ce are nevoie omul ca să păstreze o relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un Altar. Pe merit, Leviticul ocupă locul central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin învăţătura lui despre mijlocire prin preot, jertfă şi altar, el este adevărata inimă a Pentateucului - şi în fapt, a Evangheliei.

Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile, în Evanghelii noi sîntem „eliberaţi" prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim locuiţi de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară, în Epistole el glăsuieşte din lăuntru. În Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu: răscumpărarea, în Epistole găsim umblarea noastră în părtăşia cu Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi în Leviticul, şi în Epistole ne sînt prezentate multiplele faţete ale lucrării de ispăşire manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt deja mîntuiţi.

Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17 la sfîrşit. Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se ocupă de probleme morale. Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi fizică, în timp ce a doua parte se ocupă de întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi reglementează o curăţenie a inimii, iar cea de a doua defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie.

SCHIŢA CĂRŢII

I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA 1 - 17

JERTFELE

a. Arderile de tot, 1:1-17

b. Jertfele de mîncare, 2:1-16

c. Jertfele de mulţumire, 3:1-17

d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13

e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7

f. Lămuriri la legile expuse, 6:8-7:38

PREOŢII

a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36

b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24

c. Denaturarea slujirii, 10:1-20

OAMENII

a. Curăţia în mîncare, 11:1-47

b. Curăţia după naştere, 12:1-8

c. Curăţia în caz de lepra, 13:1-14:57

d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18

e. Necurăţia femeii, 15:19-33

f. Sărbătoarea ispăşirii, 16:1-34

ALTARUL

a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9

b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16

II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27

OAMENII

a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30

b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37

c. Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27

PREOŢII

a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16

SĂRBĂTORILE

a. Sabatul, 23:1-3

b. Paştele, 23:4-8

c. Rusaliile, 23:8-22

d. Anul nou şi trîmbiţele, 23:23-25

e. Ziua ispăşirii, 23:26-32

f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44

ULEIUL Şl PÎINEA

a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4

b. Pîinile pentru punerea înainte, 24:5-9

FELURITE PEDEPSE

a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16

b. Pedeapsa celui ce ucide, 24:17-23

RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI

a. Odihna pămîntului, 25:1-7

b. Anul de veselie, 25:8-55

c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46

d. Pocăinţa, 26:40-46

e. Juruinţele, 27:1-29

f. Zeciuielile, 27:30-34

Exodul

2011-05-02T04:55:00.001-07:00

Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului Testament. Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate privinţele; Exodul este descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care a hotărît în bunăvoinţa Lui să mîntuiască.

Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din Vechiul Testament despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se termină cu un triumf al slavei; începe prin a ne spune cum Dumnezeu s-a coborît plin de har în scena lumii pentru a izbăvi un popor pe care-l iubeşte şi se termină cu declaraţia că Dumnezeu a coborît în norul slavei pentru a locui în mijlocul acestui popor răscumpărat.

Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită „Septuaginta". Exodul sau „Ieşirea" este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru această carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din ţara în care suferiseră crunt ca robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod" se află scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului Testament în Evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2 Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul de ieşire ca o „trecere dincolo" în altă realitate).

Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf. Exodul 20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărţii ne fac să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă educaţie, care a locuit în Egipt un timp îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la evenimentele descrise. Autorul a fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui sînt foarte precise şi clare (Exodul 2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe (Exodul 15:27).

Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr.

Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a promisiunii făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenţii miracuIoase din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36) şi n-a cerut din partea evreilor decît o încredere totală în eficacitatea sîngelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi în Noul Testament, eliberarea (sau mîntuirea) are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare de strînsă părtăşie cu Dumnezeu. După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată Legea, împreună cu o mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în tiparul şi simbolurile Cortului întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care reglementează apropierea de Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoţi.

În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza legămîntului Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele unui alt legămînt: cel Mozaic.

Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa transformarea lui Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru binecuvîntări personale şi (3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta", b. „voi blestema pe cei ce te vor blestema" şi c. toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine" (aceasta din urmă fiind încă o confirmare a „proto-evengheliei" din Gen.3:15 care vestise deja hotărîrea că Cel care va veni din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui (Satan).

Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată, hotărînd în problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 - 24:11) şi (3) poruncile care reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 - 31:18). Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai tîrziu generic „Legea" (Matei 5:17, 18).

Relaţia dintre legămîntul Avraamic şi legămîntul Mozaic este analizată în profunzime de autorul epistolei către Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte" (2 Cor. 3:7-8), poruncile, în rînduielile lor ofereau poporului în persoana Marelui Preot un mijlocitor care să facă ispăşirea pentru ei, iar în mulţimea de jertfe era ascunsă „acoperirea" păcatelor pînă la împlinirea vremii, în anticiparea Crucii mîntuitoare a Domnului Isus (Evrei 5:1-3; 9:6-9; Rom. 3:25-26). Astăzi, creştinul nu se mai află sub acest legămînt Mozaic al faptelor, ci a trecut sub prerogativele pline de har ale Legămîntului celui Nou (Rom. 3:21-27; 6:14-15; Gal. 2:16; 3:10-14, 16-18, 24-26; 4:21-31; evrei 10:11-17).

Legămîntul Mozaic nu a desfinţat legămîntul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar, menit să aibă valabilitate doar pînă la venirea acelei „seminţe" care va aduce deplina împăcare (Gal. 3:17-19). Prin intermediul legilor şi poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele neprihănirii şi dreptăţii divine. Experienţa trăirii sub pretenţiile Legii i-a convins pe evrei de natura lor păcătoasă, în timp ce preoţia şi mulţimea de jertfe trebuia să le vorbească despre o cale de ieşire de sub imperiul vinovăţiei spre o viaţă de iertare, curăţire, restaurare a părtăşie şi adevărată închinare.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Cartea Exodul ne aşează înainte cîteva „antetipuri" ale lui Isus Cristos: Moise (2:2), Paştele (12:11), mana (16:35), stînca (17:6) şi Cortul întîlnirii (25:9).

Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol mai măreţ decît această „scoatere" a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare în oricare alta din celelalte religii ale lumii o privelişte mai maiestuoasă şi mai slăvită decît această apariţie a lui Dumnezeu pe muntele Sinai cu ocazia dării Legii? Care clădire dintre capodoperele arhitectonice ale lumii se poate asemăna cu armonia şi bogăţia de semnificaţii de veşnică importanţă care este înscrisă în structura Cortului întîlnirii? Puteţi găsi undeva o figură mai impozantă ca acest gigantic întemeietor de neam cu numele de Moise? Există în toată istoria biblică o altă epocă mai importantă pentru definirea şi formarea „teocraţiei"?

Toate aceste evenimente şi date unice se găsesc aici în aceste 40 de capitole ale Exodului care ne vorbesc despre originea, Legea şi organizarea religioasă a poporului Israel.

SCHIŢA CĂRŢII

I. EXODUL 1:1 - 18:27

a. Suferinţele Israeliţilor, 1:1-22

b. Pregătirea lui Moise, 2:1-25

c. Chemarea lui Moise, 3:1 - 4:31

d. Trimiterea lui Moise la Faraon, 5:1-7:13

e. Prima plagă: sîngele, 7:14-25

f. A doua plagă: broaştele, 8:1-15

g. A treia plagă: păduchii, 8:16-19

h. A patra plagă: muştele, 8:20-32

i. A cincea plaga: ciuma vilelor, 9:1-7

î. A şasea plagă: vărsatul negru, 9:8-12

j. A şaptea plagă: grindina, 9:13-35

k. A opta plagă: lăcustele, 10:1-20

l. A noua plagă: întunerecul, 10:21-29

m. A zecea plagă: moartea, 11:1 -12:36

n. Plecarea din Egipt, 12:37-51

o. Paştele şi întîii născuţi, 13:1-16

p. Călătoria prin pustie, 13:17-22

r. Trecerea Mării Roşii, 14:1 -15:21

s. Apele de la Mara, 15:22-27

ş. Prepeliţele şi mana, 16:1-36

t. Stînca din Horeb, 17:1-7

ţ. Înfrîngerea lui Amalec, 18:1-12

u. Judecătorii, 18:1-27

II. LEGEA 19:1 - 24:18

a. Sinai, pregătiri pentru Legămînt, 19;

b. Cele 10 porunci, 20:1-26

c. Legi privitoare la robie, 21:1-11

d. Legi pentru ucidere şi vătămare, 21:12-36

e. Legi pentru furt, 22:1-4

f. Legi pentru vătămarea averii, 22:5-15

g. Legi împotriva imoralităţii, 22:16-20

h. Legi pentru protejarea săracilor, 22:21-27

i. Legi pentru îndatoriri religioase, 22:18-31

î, Legi pentru îndatoriri civile, 23:1-14

j. Lege pentru Sabat, 23:10-19

k. Promisiune pentru cucerire, 23:20-33

l. Ratificarea Legămîntului, 24:1-8

m. Descoperirea slavei dumnezeieşti, 24:9-11

n. Moise se suie pe munte, 24:12-18

III. CORTUL ÎNTÎLNIRII 25:1 - 40:38

PLĂNUIT

a. Materialele pentru cort, 25:1-9

b. Chivotul şi capacul ispăşirii, 25:10-22

c. Masa cu pîinile, 25:23-30

d. Sfeşnicul, 25:31-40

e. Prelatele cortului, 26:1-14

f. Scîndurile pentru pereţi, 26:15-30

g. Cele două perdele, 26:31-37

h. Altarul pentru arderile de tot, 27:1-8

i. Curtea cortului, 27:9-19

î. Untdelemnul sfînt, 27:20-21

j. Îmbrăcămintea preoţească, 28:1-43

k. Sfinţirea preoţilor, 29:1-46

l. Altarul tămîierii, 30:1-10

m. Darul pentru răscumpărare, 30:11-16

n. Ligheanul de aramă, 30:17-21

o. Untdelemnul sfînt şi tămîia, 30:22-38

p. Rînduirea meşterilor, 31:1-11

r. Sabatul ca semn, 31:12-17

s. Tablele Legii, 31:18

AMÎNAT

a. Viţelul de aur, 32:1-6

b. Mînia lui Dumnezeu, 32:7-10

c. Mijlocirea lui Moise, 32:11-14

d. Mînia lui Moise, 32:15-29

e. Moise se roagă pentru popor, 32:30-35

f. Pocăinţa poporului, 33:1-11

g. Moise cere să vadă slava, 33:12-23

h. Reînnoirea Legămîntului, 34:1-35

CONSTRUIT

a. Daruri pentru facerea conului, 35:1-29

b. Chemarea meşterilor, 35:30-35

c. Dărnicia poporului, 36:1-7

d. Clădirea cortului, 36:8 - 38:31

e. Facerea veşmintelor preoţeşti, 39:1-31

f. Lucrarea este sfîrşită, 39:32-43

g. Aşezarea şi sfinţirea cortului, 40:1-33

h. Slava Domnului umple cortul, 40:34-38

GENEZA

2011-04-28T14:57:00.000-07:00

Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnă „început", în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început" („bereşit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin naşterea biologică.

Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi" este făcută concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea existenţei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.

Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiinţei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.

Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută şi de neînlăturat.

În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte" pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).

Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).

Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine: Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)

Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stăpîn" sau „Domn" şi este aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai" se scrie cu literă mică.

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.

„La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul" - neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire", am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează:

I. Protoistoria Omenirii

Patru evenimente de seamă

CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu.

CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.

POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.

CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.

II. Istoria patriarhilor

Patru persoane de seamă

AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.

ISAAC - Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.

IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.

IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.

SCHIŢA CĂRŢII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25

a. Facerea universului, 1:1

b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3

c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24

a. Ispitirea, 3:1-7

b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5

a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24

b. Set, 4:25-26

c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32

a. Cauzele potopului, 6:1-13

b. Potopul, 6:14-8:19

c. Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29

d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11

a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26

b. Familia lui Avraam, 11:27-32

c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20

d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18

e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24

f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21

g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16

h. Tăierea împrejur, 17:1-27

i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19

î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18

j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22

k. Moartea Sarei, 23:1-20

l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67

m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43

a. Iacov şi Esau, 25:19-34

b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35

c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22

d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43

e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20

f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26

a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36

b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30

c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57

d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28

e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31

f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22

g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27

h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14

i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26